Isabel Allende ne arată una dintre părțile urâte ale umanității: oamenii care se luptă împotriva lor înșiși!
Chiar înainte de începerea Războiului, în Viena anului 1938, situația evreilor devine tensionată și ajunge să se deterioreze rapid. Peste noapte prieteniile nu mai au valoare, frica înlocuiește onoarea și familiile sunt despărțite pentru totdeauna.
Samuel Adler are 6 ani și un talent deosebit de violonist. Atunci când tatăl său dispare inopinat, mama lui e constrânsă să ia cea mai drastică decizie din viața amândurora: îl trimite pe Samuel în Anglia, singur, cu doar zece mărci în buzunar și o medalie de colonel primită în dar, menită să îl scape cu viață.
Povestea lui Samuel continuă dar e întreruptă din când în când de capitole din prezent cu personaje aparent fără legătură cu el.
Le întâlnim apoi pe Leticia, fetița din San Salvador, care emigrează în Statele Unite, în1982, cu tatăl său, după ce satul și familia lor au fost distruse de interese militare împotriva gherilelor. Și povestea ei continuă ca și cea a lui Samuel, tot cu reveniri la trecut și prezent.
Apoi apare Selena Durán, acum în 2019, care se ocupă de proiectul Magnolia menit să ajute imigranții, în special copiii imigranți despărțiți de părinți, să își regăsească legăturile cu familia rămasă peste graniță. La fel cum este și cazul Anitei: Anita Díaz care are 7 ani. Ea și-a pierdut văzul și pe sora mai mică în urma unui accident, iar apoi a fost separată de mama sa, când au trecut ilegal frontiera din Mexic. Atât istoria Anitei, de fapt mai mult a mamei sale, cât și investigațiile Selenei din prezent se tot întrepătrund și ele cu poveștile de mai sus.
Ce-i drept mi s-a părut puțin încâlcită ordinea evenimentelor și dacă scriitoarea a avut un scop determinat pentru a juca ping-pong cu cronologia, cu mare regret spun că eu nu l-am descoperit. Să fii fost intenția de a crea suspans, curiozitate sau intrigă? Nici una nu m-a convins din păcate.
Sunt multe povești în această carte. Sunt descrise mai multe vieți, toate intense, toate cu un destin labirintic, fără scăpare, fără opțiuni, doar cu ambiția acerbă de a reuși, de a face ca totul să merite.
Dar multe dintre scenele dureroase și marcatoare de vieți par că sunt trecute cu vederea. Nu sunt descrise aproape deloc, doar amintite pe fugă, ca o mărturisire a unui păcat capital, care e mult prea greu de rostit, așa că sunt spuse dintr-o suflare. Apoi, repede sunt încrucișate degetele iar ochii se strâng, în speranța că șocul adevărului va fi rapid absorbit, uitat și îngropat de cel care primește vestea. Așadar cuvintele, expresiile, descrierile și comparațiile sunt sărace, mai ales acolo unde ar fi avut atât de multe de spus.
Experiența cea umilitoare a durat mai puțin de zece minute și Rachel și-a propus s-o dea uitării. Un episod nesemnificativ în realitatea tragică pe care o trăia de multe luni. Consulul și-a aranjat ținuta, și-a trecut pieptenele prin păr, a pus inelul și colierul într-un sertar și i-a dat întâlnire la un hotel săptămâna viitoare, când îi va înmâna negreșit vizele. Rachel nu era în situația de a se tocmi, important era doar să-și salveze familia.p.45
Pe de altă parte se descriu lucruri nesemnificative, cu multe detalii și foarte des am pierdut șirul importanței acțiunii și a personajelor.
Nu știu ce să zic până la urmă: mi-a plăcut și nu mi-a plăcut.
Pe de o parte mesajele sunt foarte frumoase și merită împrăștiate în lumea largă. Păcat însă că această împrăștiere nu se face la fel ca praful magic aruncat de Moș Ene pentru a aduce vise frumoase ci mai degrabă ele sunt aruncate ca niște grăunțe date la găini. Dar nici asta n-ar fii nicio problemă, pentru că eu accept și boaba. Așa că am tot “ciugulit” și “ciugulit”, însă abia după ce am găsit-o cu adevărat, am putut să realizez dacă e stricată sau e premium gold.
Cu alte cuvinte mi-ar fi plăcut ca aceste mesaje să fii fost puse în cutii separate și catalogate, descrise cu mai multe amănunte, nuanțate și interpretate. Mi-ar fi plăcut să mi se ofere posibilitatea de a le evalua valoarea înainte de a le înghiți de-a dreptul.
Mi s-a părut că nu am această opțiune pentru că mereu erau prea puține informații care să mă ajute să iau o decizie. Când aveam impresia că textul nu duce nicăieri apărea o situație demnă de atenție dar dispărea la fel de repede fără prea multe detalii.
În afară de presă și de internet, multe informații i le furniza Selena; a înțeles astfel de ce atâta lume, chiar și copiii, porneau pe drumul periculos către nord, căutând azil în Statele Unite. Riscurile și ostilitatea cu care erau respinși nu reușeau să le schimbe hotărârea, mai rele erau sărăcia lucie și violența nepedepsită de care fugeau.”Nimeni nu e în siguranță în lumea asta, Frank, oricine s-ar putea pomeni în aceeași situație”, îi spusese ea, dar el nu-și putea imagina că cineva din anturajul său ar putea ajunge într-o astfel de situație. Dar când vorbise despre asta cu maică-sa, femeia i-a adus aminte că tatăl său și bunicii emigraseră ca să fugă de mafia din Sicilia.p.162
Așa că, cu riscul de a zice ceva negativ, îmi permit să fiu sinceră și scriu asta despre cartea noastră: fondul e intens, da! Dureros de puternic și demn de a fi expus lumii întregi. Dar forma pierde totul. Ca un pariu pus greșit.
Dar știți ce? Chiar daca viața ne zice că prima impresie contează, știm deja că ea nu e neapărat cea corectă. Așadar: lăsați deoparte impresiile mele și faceți-vă propriile voastre impresii! Poate o să fiți la fel de surprinși dar la granița opusă. Cine știe!

Bună ziua. Ați greșit anul războiului, vorbim de 1938 și nu 1983. Cu plăcere.