Cine-mi furase cei mai frumoși ani din viață? Cine mă făcuse inapt și pentru Est, și pentru Vest?(…)nu-mi găseam locul în România, dar eram nefericit și în Occident. Nu vedeam nici o ieșire. Chinitoarea tranziție (spre ce?) avea să dureze la nesfârșit.(pag.50)
Ochiul căprui al dragostei noastre, al treilea titlu din colecția de 21 ale volumului cu același nume semnat Mircea Cărtărescu relatează, în stilul care deja îmi devine familiar (și din ce în ce mai drag), despre una dintre cele mai puternice și sensibile amintiri din viața autorului: primii cinci ani din viață, în care o relație de o deosebită tandrețe se stabilise între acesta și fratele geamăn, împreună cu mama lor.
Dar să nu întrăm prea brusc în miezul cărții.
Ochiul căprui al dragostei noastre, apărut la Ed. Humanitas în 2012, este o culegere de texte-mărturie din viața scriitorului, incluzând articole și povestiri pe teme diverse, apărute în timp în mai multe colturi de lume.
Daca v-ati mai intalnit pana acum cu vreuna din cartile sale, veți regăsi si aici câteva dintre trăsăturile scriiturii: evocarea universului magic și binecuvântat al copilăriei (devenit, în anii maturității, refugiu și sursă de inspirație), imaginație și lirism, o doză considerabilă de duioșie în cele povestite, chiar și atunci când virează brusc în direcția unor imagini sau detalii care pot părea brutale: decesuri, degradări morale sau fizice.
Da, subscriu opiniilor care afirmă că Mircea Cărtărescu nu este un scriitor al tuturor; aș mai adauga, totuși, și că dacă îl veți iubi, o veți face definitiv (cum este și cazul meu).
Sentimentul curgerii nemiloase a timpului e tema care deschide volumul. Ajuns la vârsta de 55 de ani, autorul notează despre o senzație acută de tristețe: ce a fost mai bun în viață a trăit deja, o cantitate considerabilă de energie a pus-o în scris, fără să simtă însă că a realizat ceva măreț, ceva sclipitor, care va rezistă detașat trecerii timpului.
Lumea din jur, în continuă schimbare, pare să nu-i mai dea sentimentul apartenenței și al înțelegerii. Ar fi, poate, cazul să se odihnească și o și face, dar numai câteva zile, căci cum să trăiești fără ceea ce te hrănește interior?
Ada-Khaleh, Ada-Khaleh…este insula care îl va bantui toată viața pe autor, pe care o iubește din copilăria presărată cu nesfârșite ore de visat cu ochii în tavan și în cărți, în huruitul familiar al tramvaiului de pe Ștefan cel Mare.
Familia care duce un trai modest într-unul din micile apartamente ale blocurilor comuniste, în care vizitele și prieteniile sunt aproape inexistente, cumpără totuși într-una din zile, cu 25 de lei, trei tablouri pictate. Insula Ada-Khaleh primește destinația camerei sale și de acest episod se leagă câteva amintiri încărcate de emoție.
Primul meu blug și Epoca nesului va vor face să zambiti, titluri ca Eminescu și Copilul-lup al lui Dumnezeu va vor înduioșa, Anii furați va vor turna poate, un dus rece. Câteva dintre articole reconstituie, piesă cu piesă, traiul sumbru din comunism, altele vorbesc despre prietenii și lupte, nefiind uitați nici colegii de breaslă (contemporani sau dispăruți).
Citiți! Citiți Mircea Cărtărescu! Citiți Ochiul căprui al dragostei noastre!
NOTA: 9 / 10
Alte recenzii de la Mircea Cărtărescu:
