11
Moartea nu mai era la polul opus vieții, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. (pag.36)
În Pădurea norvegiană, primul titlu Haruki Murakami pe care îl citesc, am văzut pădurea, ansamblul poveștii, dar nu foarte clar copacii, așa încât rămâne, cel puțin la momentul ăsta, pentru mine, nu neapărat următorul nume literar de aprofundat.
Preocupat îndeosebi de latura psihologică a indivizilor și efectele evenimentelor trăite în evoluția lor, scriitorul nu împărtășește prea mult cititorilor din concluziile sale.
Dar asta e, probabil, cumva logic, dacă ne gândim că modul în care Murakami redă psihologia personajelor sale este mai degrabă zgârcit, diametral opus față de un Tolstoi sau Zola, de exemplu și mai apropiat de un Yasunari Kawabata.
La tot pasul, textul mai mult șoptește, decât expune sau clarifică; personajele se dezvăluie doar parțial, restul detaliilor fiind sugerate, deghizate, ramificate.
Astfel, parcurgând cartea, am asistat la fraze mai degrabă scurte, descrieri sumare – interioare, fizionomii, natură, vestimentație – personaje complicate, situații greu de numit banale sau…normale.
Normalitate, iată un cuvânt care pare să-l intereseze în mod obsesiv pe Murakami; pesonajele sale, atât fete cât și băieți, mai toate într-un soi de ceață emoțională, simt adesea că sunt altfel decât restul, că nu sunt normali în preocupări, manifestări, sentimente.
În ce mă privește, atractivă prin temele abordate și curajul unor explorări în intimitate – redate simplu, firesc, fără pudibonderie , dar și fără trivialitate – cartea nu a produs totuși efecte răscolitoare.
Pădurea norvegiană, acest roman ciudat de simplu în complexitatea sa, în care se împletesc într-un mod bizar și neanuntat dragostea, maturizarea, ramificațiile psihologice spune povestea lui Toru Watanabe, un adolescent care încearcă să-și găsească locul în lume, după ce o serie de evenimente tragice îi vor influența covârșitor destinul.
Aeroportul din Hamburg, avionul tocmai aterizează; unul dintre pasageri, în vârstă de 37 de ani pare să aibă ceva probleme, căci își cuprinde capul în mâini, iar însoțitorii de zbor verifică dacă e în regulă.
Aflăm imediat că e doar într-un regres emoțional către adolescență, provocat de cântecul Pădurea Norvegiană, al celebrei Beatles. Și cu această lămurire, suntem transportați în trecutul său, mai exact cu 20 de ani în urmă, pe când având numai 17 ani, urma să trăiască niște experiențe tulburătoare.
Îi cunoaștem pe Kizuki, prietenul său cel mai bun și pe Naoko, iubita acestuia; împreună, ei trei fac o echipă cam bizară celor din jur, fiind mai mult retrași, și chiar lor înșiși.
După o seară în oraș, Kizuki se sinucide, ceea ce produce un șoc prietenului și iubitei rămași în urmă; o vreme există ca niște automate, separat, după care Toru și Naoko se reîntâlnesc în această realitate atât de diferită. Legați printr-o furtună de sentimente, par să se și îndrăgostească.
Iar dacă, dintre cei doi, gingașă Naoko nu ar fi resimțit atât de puternic tragedia, poate că ar fi trăit sentimentul firesc, normal. În loc de asta, complicații, suferință – mai ales tăcută – sanatorii, frică, deznădejde, luptă, singurătate.
Și totuși, de nicăieri, noi provocări îi răsar în cale adolescentului: viața la cămin cu neajunsurile sale, Midori – zăpăcită, capricioasă, vie, prietenia cu înțeleapta Reiko dar și cinic – bizarul Nagasawa.
Preocupat de moralitatea protagonistului său, scriitorul construiește pentru el o realitate de factura basmului, care se tot repetă: ajunge mereu să fie prețuit de iubitele prietenilor săi, fete cu bani, stilate, inteligente.
Citiți! Citiți Pădurea norvegiană! Citiți Haruki Murakami!
NOTA : 8 / 10
Aspecte Pozitive:
temele abordate și curajul unor explorări în intimitate - redate simplu, firesc, fără pudibonderie , dar și fără trivialitate
POST A COMMENT.