Ca orice cultură care are caracteristicile ei unice și scriitorii japonezi au stilul lor, clasicul lor, modul lor unic de a transmite mesaje pline de simbolism și înțelepciune.
Chiar dacă textul este simplu și se folosește un limbaj liniar, cu cuvinte modeste care nu sunt răsunătoare, efectul lor este surprinzător de copleșitor.
Atunci când regretăm o greșeală, toți avem impresia că dacă ne-am întoarce în trecut și am repara-o, lucrurile ar sta total diferit în prezent.
Dar dacă nu e deloc așa?
În cafeneaua Funiculi Funicula din Tokyo s-a dus vorba cum că aici se poate călători în timp.
Clienții, dar și angajații ei pot merge în trecut, însă trebuie să respecte cu strictețe o serie de reguli.
Miracolul nu se poate întâmpla decât stând fix într-un loc anume, pe un scaun anume, de pe care călătorul nu are voie să se miște sub nicio formă.
Timpul de asemenea îi este limitat, el trebuind să își atingă scopul călătoriei înainte ca ceașca de cafea să se răcească. Abaterea de la toate aceste reguli poate avea efecte vitale și motivul călătoriei nu va mai putea fi împlinit.
Astfel, rând pe rând, fac ce fac și personajele sunt forțate de circumstanțe să călătorească în timp, pentru a repara ceea ce au stricat, greșit sau omis să facă în momentele importante petrecute în cafenea.
– Sunt gata…Vă rog să turnați cafeaua în ceașcă, spuse hotărâtă, uitându-se în ochii lui Kazu.
Chelnerița încuviință, cu mâna dreaptă ridică de pe tavă cafetiera de argint și îi șopti:
– Nu uitați … Beți cafeaua înainte să se răcească…
Atentă, Kazu începu să toarne încet cafeaua în ceașcă. Privindu-i mișcările delicate, elegante și nobile, Fumiko avu senzația că participa la un ceremonial străvechi. Odată cu fuiorul de abur care ieșea unduindu-se din cafeaua fierbinte, totul din jurul mesei începu să se distorsioneze. Înspăimântată, închise ochii, simțind cum trupul ei se unduia aidoma aburului din cafea. Strânse pumnii cu și mai multă putere. “ În felul ăsta nu am să fiu nici în prezent, nici în trecut. Am să mă împrăștii ca un fir de fum!” Copleșită de teamă, Fumiko își aminti de ziua în care îl cunoscuse pe Gorō.p.61
Dar o dată ajunși acolo, absolut nimic din ceea ce fac ei nu va schimba prezentul.
Cam aiurea nu? Asta pe de o parte.
Pe de altă parte nu există nici certitudinea că o dată întorși în trecut pot (putem) face lucrurile diferit. Adică… dar dacă reacțiile lor (noastre) nu corespund cu ceea ce își (ne) propun(em) să facă (facem)?
De câte ori nu ne trezim dimineața cu multe obiective clare și precise dar care până la finalul zilei se pierd pe drum?
De câte ori nu ne-am automotivat să ne schimbăm stilul de viață, comportamentul, reacțiile, acțiunile și de câte ori nu ne-am întors în același punct?
Așadar, ce siguranță am avea că retrăind un moment, vom fi în stare să îl facem diferit, dacă noi nu reușim să îl facem altfel pe cel de acum?
Știm deja că nu putem influența viitorul în mod real. Abia, abia reușim să menținem volanul pe drumul “endurance” al prezentului, cu atât mai puțin putem schimba trecutul.
Și atunci? Ce rost mai are?
De ce ar mai vrea cineva să retrăiască un anumit moment, mai ales dureros, dacă el nu va schimba nimic?
Sau poate va schimba? Dar ce, dacă prezentul va fii mereu exact la fel?
Răspunsul este atât de simplu, de modest și de copleșitor, întocmai ca stilul cărții de la început și până la sfârșit.