Cine este, de fapt, Klaus Iohannis? De ce nu vorbeşte niciodată despre el? De ce atâta discreţie? Ce fel de om este, de unde vine şi ce vrea să facă? – iată o situaţie în care autorul unei cărţi ghiceşte, din primele rânduri, atât de bine în suflet.
Mie şi, sunt sigură, multora ca mine. Care vor într-adevăr să ştie.
Felul cum a început această lectură m-a făcut să îmi regândesc poziţia: am lăsat puţin mai jos garda şi m-am scuturat de acel “la noi nimic nu merge bine, noi nu avem, cum ar putea să fi ajuns până aici dacă într-adevăr, ce ar putea face de fapt chiar dacă, etc.
Aşadar Pas cu pas şi Klaus Iohannis: o carte de pe care zâmbeşte un chip curtenitor, care îmi sugerează inteligenţă, diplomaţie, autoritate, bun-gust.
De la distanță mai mică, căderea pare mai uşor de suportat – cam astfel întâmpinam atât politicianul, cât şi cartea sa. Şi, chiar dacă pe alocuri textul îmi pare un miraj, o poveste prea frumoasă ca să fie realitate, admit că autorul ei m-a câştigat.
Nu prin dezvăluiri picante, sau formulări încâlcite şi bombastice, cât mai ales prin simplitate, logică, detalii concrete; prin omul educat, care înţelege valoarea culturii, a istoriei, a puterii exemplului, prin caracterul care nu abandonează uşor, nu se sperie în a fi diferit, prin faptul că nu se sfieşte să admită şi slăbiciuni ori eşecuri.
Cele cinci capitole organizate în subtitluri refac principalii paşi ai traseului profesional, drumul de la catedra de fizică, trecând prin anii ca primar al Sibiului şi ajungând la ipostaza de candidat la preşedinţie.
Găsim şi elemente din viaţa privată, urmare firească a faptului că nu poţi separa complet profesionistul de om, obţinând cu acest prilej şi o apropiere de cititor.
M-am surprins în câteva ocazii gândindu-mă că, dacă într-adevăr, Klaus Iohannis este omul pe care l-am descoperit în cartea sa, atunci viitorul nostru ar putea, într-adevăr, arăta mai frumos; nu perfect, căci nimic real nu poate fi astfel, dar motivant şi… reconfortant.
Că am avea ocazia de a reaşeza lucrurile în ordinea firească, în care la loc de cinste sunt nu stridentul, nu superficialitatea, nu „combinaţiile”, ci calitatea, caracterul, bunul-gust.
M-am gândit şi că noi, românii, nici nu am fi conştienţi de potenţialul unei schimbări în bine, care se înfăptuieşte acum.
Şi ce rost ar mai putea găsi oare Divinitatea în a ne trimite instrumentele potrivite, dacă suntem mai degrabă preocupaţi să suspectăm, să ne îndoim, să invidiem, să comparăm dispreţuitor cu „afară”?…
În loc de concluzie, propun să urmărim mai atent activitatea politicianului care, între altele, ne ademeneşte cu un gând ispititor: redescoperirea sentimentului de mândrie naţională.
Nu este ceva fără de care nu am putea trăi, evident, dar este ceva care simt, ne-ar face bine. .
NOTĂ: 9 / 10