Cartea face parte dintr-o colecție, Canongate Myth Series, care cuprinde 100 de nuvele scrise de scriitori din toată lumea cu diferite subiecte reinterpretate din diverse mitologii. Având ca personaje principale monștri sacri ai mitologiei, propune variante neobișnuite și originale ale miturilor arhicunoscute ale acestora. Nuvelele au fost publicate de o editură recunoscută pentru înclinația către povești neconvenționale, iar unele dintre ele au înregistrat un real succes.
În centrul scurtei nuvele elaborate de Atwood stă Penelopa – simbolul fidelității. Femeia care a așteptat decenii ca bărbatul ei să se întoarcă acasă. Inteligentă, frumoasă, dorită, de neatins. Prototipul statorniciei și consecvenței, cel puțin așa este înfățișată de marile poeme.
Atwood o pune în prim plan, îi dă glas și ne spune povestea și din perspectiva ei. Și cum ar fi putut s-o spună decât vehement? Ce gust ar trebui să aibă decât amărui? Până la urmă Penelopa era recunoscută pentru inteligența ei. Să-l aștepte pe Odiseu, să-și termine zbânțuiala dintr-un pat în altul în timp ce averea îi era mâncată și băută de pețitori și nevastă-sa primea ultimatumuri pentru alegerea unui consort, fără să facă judecăți de valoare nu i-ar fi demonstrat deloc inteligența.
Ajunsă pe tărâmul lui Hades, doar o umbră, fără trup și glas, sătulă de atât amar de vreme petrecut hoinărind de colo colo, Penelopa își reanalizează principalele evenimente ale vieții: nașterea, căsătoria, maternitatea, așteptarea și reîntoarcerea soțului. Nu e o poveste de dragoste. Este o poveste despre vina care-i apasă conștiința, despre mâhnire și jale, despre neputință, despre compromisuri și șiretlicuri.
Ca temperament și gândire, Penelopa se potrivește mai bine tipologiei zeițelor decât muritoarelor. Obiectivă, ușor egoistă, rezistentă la cruzime, sarcastică, răutăcioasă, invidioasă, malefică când se simte încolțită, plângăcioasă și veșnic nemulțumită. Dar este de înțeles, până la urmă gena există. Mama ei este o naiadă, deci are origine semidivină. Și, sincer, prefer varianta lui Atwood, varianta aceasta feministă și machiavelică, în locul celei supuse, naive și credincioase.
Penelopa nu este naivă, își cunoaște soțul foarte bine. A fost căsătorită la 15 ani cu un străin și, inițial, se lasă vrăjită de vorba lui dulce și reputația de înțelept. Dar nu durează mult să-i vadă adevărata față. Îi cunoaște minciunile și puterea de manipulare, este un actor foarte bun, dar ea este la fel de bună. Fiecare șiretlic și strategie pe care o pune în aplicare Odiseu este contracarată de Penelopa. Știe întotdeauna la ce se poate aștepta de la dragul ei soț. Îi cunoaște trădările, nu se iluzionează că ar fi marea dragoste a vieții lui, dar nici el nu este a ei. Sunt doi oameni care au încheiat un contract, o alianță și se comportă ca atare. Se sprijină unul pe celălalt pentru a rezista asediului pețitorilor. Sunt doi mincinoși eficienți și fără scrupule, care lucrează împreună. Țese intrigi și promisiuni false, ia în mâini frâiele gospodăriei imediat ce soacra dispare și încearcă să rezolve problemele pe care caracterul impulsiv și autoritar al fiului său le provoacă.
Cartea este atipică și deși foarte scurtă, reușește să ne înfățișeze o versiune captivantă și credibilă a Penelopei, Atwood fiind recunoscută pentru talentul cu care reușește să dea glas unui personaj controversat. Până la urmă, Penelopa rămâne consecventă și stoică și în ciuda tuturor refuză să moară: supraviețuiește tentativei de înec pusă la cale de propriul tată, supraviețuiește chinurilor nașterii, refuză sinuciderea chiar dacă aceasta i-ar fi oferit fiului său tronul și liniștea și scapă de pedeapsa primită de slujnicele sale. Penelopa este până la urmă o supraviețuitoare, și chiar dacă statutul ei de femeie îi impune o arie restrânsă de acțiune și un întreg set de reguli rigide de conduită reușește cu răbdare și șiretenie să supraviețuiască tuturor dușmanilor ei. În afară de Odiseea, cealaltă sursă de inspirație, după cum recunoaște și autoarea, a fost cartea lui Graves – Miturile Greciei Antice.








