Poate astăzi nu omor pe nimeni este genul de poveste care nu vrei să se termine. Povestea la sfârşitul căreia sufletul tău se vaită că protagonistul sau protagonista încă nu a apucat să trăiască şi să-şi povestească adevăratele trăiri. Lectura care speri să nu se sfârşească şi cea care te va lăsa cu ochii bulbucaţi ca la broască, citind pe ultima pagină sfârşit.
-Ia ghiceşte!
Nu-i nevoie să răspund, oricum îi dă înainte.
-Ei bine, văcuţa se întoarce azi.
Pentru cine nu ştie, văcuţa e Amira. Nu mă întrebaţi de ce, vă rog.
Randa Ghazy, folosindu-se de un sarcasm dulce-acrişor, ne lasă să pătrundem în zbuciumul unui suflet rupt din casa sa, occidentalizat, un om captiv între două lumi. Ne invită să vedem din interior ce înseamnă tradiţia şi obiceiurile ce încearcă să se contopeze cu tradiţiile unei alte lumi, unor alte obiceiuri.
Apropo, mama mi-a pus numele Jasmine în cinstea poveştii lui Aladdin, nu, nu râdeţi, că a ieşit bine pentru mine: prima ei idee era să mă numească Şeherezada, ca omagiu adus celor O mie şi una de nopţi. Aş zice că a ieşit bine.
Pe Jasmine o găsim în Milano. Deşi nu-i locul ei de baştină, aici se simte liberă la exprimare şi poate să nu renunţe la propria personalitate în favoarea restricţiilor lumii egiptene. Este de notat şi faptul că nici părinţii nu sunt atât de drastici şi nici nu sunt înrădăcinaţi în opresiune şi idei preconcepute. Are 23 de ani, este studentă la Drept, se mândreşte cu trupul ei de zeiţă şi îi plac fustele mini. Şi da, nu acceptă să i se impună cu forţa cine să fie şi cum să se îmbrace. Este propriul ei stăpân. După părinţi, bineînţeles.
Şi orice spune o femeie musulmană- atenţie, atenţie!- stârneşte rumoare.
Ca şi cum ar avea un indicator atârnat de frunte pe care scrie ÎN LUCRU: PROCES DE EMANCIPARE ÎN DERULARE, şi ca şi cum fiecare tentativă de a ieşi din anumite scheme ar genera o încurcătură difuză.
Dar Amira se mărită. Chiar înainte de ultimul an de facultate. Lumea se zguduie sub tălpile lui Jasmine. Cea mai bună prietenă a sa, confidenta şi sufletul său geamăn, îşi leagă viaţa şi sufletul de un urangutan îngâmfat numit Shedi. Şi, mai ales, orice ar spune şi ar face, are zero efect în ochii Amirei. Este timpul să accepte că drumurile lor se sfârşesc aici: la graniţa dintre emancipare şi măritiş.
Jasmine este omul tipic prins între lume, ce nu se poate afunda nici în rădăcinile de egiptean, dar nici nu se poate împleti cu cele italiene. Pe de o parte, este lumea strictă a musulmanilor ce nu vor să păşească în viitor, pe de altă parte sunt privirile şi concepţiile străinilor. Fiecare vede răul în tabără opusă. Nicio tabără nu vrea să se accepte exact aşa cum sunt: diferiţi, unici în felul lor şi simpli oameni.
După tatăl meu, Yusef e un băiat ca oricare altul, însă eu sunt prinţesa lui şi nu e corect ca oricine să vină şi să mă ia cu el; mai ales dacă e un tip care s-a pus de acord cu mama mea.
După Amira, odată căsătorite, se trece sub tutela soţului-stăpân şi se supune fiecare gest personal, fiecare acţiune personală permisiunii şi judecăţii lui, peste care nu poţi trece.
După legea lui Murphy, până îl găseşti pe Făt-Frumos, trebuie să săruţi multe broaşte.
După mine, să fii cine eşti e al naibii de complicat. Mai ales pentru mine.
Poate astăzi nu omor pe nimeni ne rupe cu fiecare frază câte un ropot de râs asta în timp ce ne înţeapă acut cu acul ipocriziei, al mentalităţii neevoluate, a nepotrivirii într-o lume în care putem fi toţi fraţi. Fugim de ceea ce cunoaştem şi sperăm să fim îmbrăţişaţi de necunoscut, inovativ şi miros de noutate. Suntem brusc treziţi de îngrădirea gândirii celor din tabără spre care am aspirat, pentru a ne întreba dacă nu cumva şi noi ne-am lăsat încastraţi de ceea ce ştiam şi am ales să fugim fără a acorda nicio şansa lumii din care venim.
Aşa trebuie să meargă, în fond. Trebuie să-ţi meargă bine. Şi dacă nu-ţi merge la început, trebuie să insişti până când reuşeşti să-ţi placă ce te înconjoară.
Randa Ghazy ne face să ne întrebăm dacă nu cumva suntem prea duri cu preconcepţiile faţă de musulmani, faţă de propria lume şi, mai ales, faţă de noi înşine. Nu cumva ne credem prea buni pentru ceea ce avem şi de aceea alergăm ca orbii spre necunoscut!? Sau, nu cumva, şi noi tindem să aruncăm cu acuze în propria lume, doar pentru a ne identifica cu străinul!?
Poate nu omor pe nimeni este o lectură delicioasă, învăluită în sarcasm care ne pune să cercetăm în substratul gândirii noastre şi ne provoacă să ne cercetăm ideile înainte de a le îmbrăţişa cu drag pe-ale altora.
Dorinţa este ceva de genul… da, este un fel de căutare printre stele.
Dorinţa e, de exemplu, modul în care cineva descifrează constelaţiile pentru a înţelege încotro s-o ia. E un lucru foarte frumos.
Într-un fel, ne fabricăm singuri dorinţele, ne căţărăm până ajungem la stele şi o alegem pe a noastră. Aşa că, pe urmă, suntem legaţi indisolubil de ele, pentru că, după toată osteneala de a merge să ne găsim dorinţa, doar n-o să renunţăm la ea ca şi cum n-ar însemna nimic.
Dorinţele sunt fragile.
Trebuie apărate. Mereu.
Lucrul cel mai rău e când cineva uită să le aibă. Sau le pune deoparte.
Ca şi cum ar fi ceva învechit care nu mai foloseşte la nimic.
Însă (şi asta e o chestie extraordinară) dorinţele nu se învechesc niciodată.
Dimpotrivă, uneori devin mai puternice pe măsură ce trăieşti şi te ocupi liniştit de lucrurile tale.
Un volum disponibil şi pe site-ul Editurii RAO.
Alte recenzii de la Randa Ghazy:
