Cărțile copilăriei reprezintă, fără niciun dubiu, o importantă parte din noi, una dintre primele cărămizi așezate la temelia felului nostru de a fi care, ceva mai târziu, a mai așezat și alte cărămizi care au dus, inevitabil, la clădirea ființei adulte din prezent.
O astfel de carte este și ” Povestea fără sfârșit”, un fel de omonim al lui ” Alice în țara minunilor”.
Publicată pentru prima oară în anul 1978, având parte și de două ecranizări de succes, cartea scriitorului german Michael Ende este un psalm închinat fanteziei, reveriei sub imboldul anumitor cărți care găsesc adeseori în subconștientul nostru cuibul perfect.
Deși la suprafață romanul ”Povestea fără sfârșit” pare o creație fantasmagorică dedicată strict copiilor, din punctul meu de vedere din punctul meu de vedere ea este cu mult mai mult de atât, reprezentând o modalitate de evadare din banalitatea claustrofobică a cotidianului pentru adulți, o invitație de redescoperire a copilului zălud și zănatic care zace în fiecare din noi.
Michael Ende creează o lume aparte, care corupe sufletele prin intermediul nemărginirii debordantului onirism care învăluie lăuntricul într-o strălucitoare aureolă a șlefuirii și a fluorescentei remodelări ca o eternă posibilă reîntoarcere, a cărei speranță viețuiește veșnic în noi, indiferent de vârstă.
Niciodată nu vom putea uita mătăsoasa îmbrățișare a lumii visurilor care a picurat cândva atât de multe universuri în ospitalitatea sufletelor. Niciodată nu vom putea uita că la un moment dat chiar am avut aripi, indiferent dacă ceilalți ne-au crezut sau nu.
Lectură plăcută și încă ceva… nu uitați niciodată să visați nemărginit!
Alte recenzii de la Michael Ende:
