Fundamental
O carte extrem de antrenantă, pasională, cu imagini din alte lumi, extrem de frumoase și hidoase deopotrivă, cu personaje care au aceleași dorințe, pasiuni, suferințe și eșecuri ca ale noastre, ale tuturor, dar amplificate înzecit de puterile supranaturale ale fiecăruia.
Dragi cititori înrăiți de Fantasy: toate cărțile sunt așa?
Tărâmuri, regate, magie, blesteme, ură, lupte, întreceri, rezistență împotriva sistemului?
El– răul absolut dar tânjind după bunătate; Ea -bunătatea absolută dar tânjind după răzbunare?
Dacă Da! Atunci este o carte special pentru voi și cred cu tărie că nu veți fi dezamăgiți nicio clipă.
Pentru cititorii “de rând”, care nu prea știu cum stă treaba cu Fantasy-ul fie vor descoperi o nouă pasiune, fie vor crede că e cea mai bună carte pe care au citit-o până acum.
Paey și Kai
Între Paedyn (o Obișnuită, fără nicio super putere care să îi intensifice calitățile) și Kai (“un Mânuitor rar și puternic, capabil să detecteze puterea altcuiva și să o folosească dacă celălalt e îndeajuns de aproape de el”) este o tensiune de “ să o tai cu cuțitul”!
Ceea ce se și întâmplă de câteva ori: lupte, răni, sânge și moarte.
Toate se învârt în jurul lor și ei se simt atrași mereu către ele.
Payden Gray este orfană, în afară de propria viață chiar nu mai are nimic de pierdut. Pentru a supraviețui încalcă multe din regulile Regelui. Un rege care i-a ucis tatăl, un rege care a făcut din Kai Azer (prințul, copilul lui) un criminal rece și prădător: un Executant menit să găsească toți Obișnuiții rămași în regat și să îi elimine.
Așadar întâlnirea dintre cei doi “ inamici de moarte” este încărcată de toate aceste elemente care nu le sunt cunoscute în totalitate amândurora.
Ei se tot lovesc unul de altul, și la propriu și la figurat, iar interacțiunile lor nu sunt doar pline de ură, frică, dezgust și orgoliu ci și de încă ceva ce nu poate fii gândit, rostit, conceput!
Continui să merg în timp ce privesc în jur, fără să fiu atent la drum.
Și pare-se că la fel face și persoana care se izbește de pieptul meu, icnind.
Instinctiv, dau să stabilizez persoana înainte să cadă din picioare, în urma impactului, iar brațele mele îi cuprind talia. Talia ei. […]
E măruntă, dar puternică, mai musculoasă decât majoritatea femeilor sfrijite din mahalale. Simt asta în curbura taliei, unde mâna mea își găsește perfect loc […]
Ochii ei au culoarea celui mai adânc ungher al Mării Puțin Adânci, a unui cer senin când începe să alunece în noapte, nuanța subtilă a florii de nu-mă-uita. […]
-Obișnuiești să cazi în brațele necunoscuților chipeși sau e ceva nou pentru tine? […]
– Nu, răspunde ea, iar sarcasmul îi e evident din fiecare cuvânt. Doar în brațele celor încrezuți. p.57
Uite-o! Nu-i…
Doar că “coarda” se întinde până la un punct. De fiecare dată tot mai departe. Ea este tot mai întinsă și tot mai în pericol de a se rupe. Dar când este pe punctul să se întâmple asta, unul dintre ei îi dă drumul și o iau de la capăt.
Cred totuși că Lauren Roberts ar fi putut să ne curme suferința mai repede și să ne lase să savurăm scenele propriu-zise, pe care ni le tot anticipă, dar care doar-doar nu se întâmplă.
Știu că a făcut-o intenționat, având scopul să ne lipească literalmente de paginile cărții până când ajungem să aflăm tot ceea ce respirația noastră aștepta.
Și a reușit!
Ea creează niște scene superbe de presiune, atracție, tachinare și capitulare. Luptele interioare sunt mai dureroase decât cele la care sunt forțați să participe în cadrul probelor din Întrecerile Epurării. Ce poate fi mai greu decât afișarea multiplelor măști în loc de a fii tu însuți? Ce poate fi mai devastator decât trădarea propriilor principii? Și ce poate fi mai crunt și mai nemilos decât înfrânarea pasiunii mistuitoare?
Deși cartea merită cinci stele fără îndoială, tot am avut senzația că îi lipsește ceva la acest text dar nu sunt foarte sigură ce anume: mai multă intensitate a imaginilor create, poate?
Toate scenele sunt foarte electrice și ar fi putut fii transmise folosind cuvinte mai puternice, mai răsunătoare, mai dureroase și mai pișcătoare. Am simți că este ceva acolo ce nu iese la iveală. Parcă mi-a dat emoții mult prea ușoare față de ce ar fi putut provoca majoritatea întâmplărilor.
Nu știu exact cum să descriu (ia te uită că și eu fac aceeași “greșeală” neștiind ce cuvinte să folosesc!)
Să zicem: că a fost ca un film foarte, foarte bun dar cu actori slabi, începători, neexperimentați?
Am făcut câteva eforturi să îmi imaginez unele peisaje, personaje și acțiuni. Ori cred că o carte de un asemenea calibru (pentru că povestea este EXTRAORDINARĂ) trebuie să nu lase multă libertate de imaginație, oricât de paradoxal ar suna.
Cred că o carte memorabilă nu îți dă multe alternative ci te face să vezi toate detaliile minuscule, exact așa cum le-a văzut creatorul lor. Mai mult chiar: toți trebuie să vadă același lucru, fără echivoc.
Asta! Asta cred că lipsește: detaliile minuscule, cuvintele răsunătoare și emoțiile vii.
Oare să ne fi privat Lauren Roberts de toate acestea intenționat?
Ia să vedem ce ne rezervă continuarea…
Alte recenzii de la Lauren Roberts:
