Alfred Rosenberg are 17 ani și este pe punctul de a deveni unul dintre cei mai influenți ideologi ai doctrinei naziste. Dar deocamdată liceul îi dă mari bătăi de cap. Este un elev inadaptat, arogant și care se remarcă mai ales prin frustrările pe care le creează profesorilor.
Pentru a-l pedepsi, aceștia îl pun să memoreze un fragment din Goethe, considerat un geniu al literaturii germane. Rezultatul? Alfred este pe de o parte dezamăgit de Goethe pe de alta extrem de intrigat de opera unui filosof evreu pe care acesta pare să îl admire: Baruch Spinoza.
Ca urmare când trupele germane invadează Olanda, principala preocupare a lui Alfred este aceea de a confisca biblioteca marelui filosof pentru a rezolva „problema Spinoza”.
În plan paralel, Baruch Spinoza ne este prezentat ca un elev silitor și ascultător, marea speranță a rabinului care îi este mentor. Dar pe măsură ce crește, Spinoza începe să își pună întrebări cu privire la preceptele religioase pe care le învață. El are nevoie de logică iar biserica nu îi poate răspunde acestei nevoi.
Așa că începe să pună din ce în ce mai multe întrebări incomode. Iar răspunsurile pe care le găsește sunt adevărate erezii: învățăturile religioase sunt limitative, mitologice, rigide, adevărate ficțiuni. Încăpățânarea de a nu renunța la aceste idei îi aduce, la numai 24 de ani, excomunicarea din comunitatea evreiască și antipatia extremă a creștinilor.
De aici până la o viață solitară și plină de neajunsuri, ajutat de un număr redus de admiratori și prieteni, nu mai e decât un pas.
Deși e o carte a cărei acțiune te ține atent și antrenat, adevărata ei valoare stă în modul în care filosofia și religia te obligă să gândești cu mintea și logica proprii pentru a decide în ce tabără vrei să fii. Nu e o carte de citit pe plajă dar cu siguranță este o provocare pentru orice minte originală, proaspătă și deschisă în fața provocărilor intelectuale. Pentru că până la urmă vei alege o tabără…
„Problema Spinoza” m-a obligat să privesc Biblia din altă perspectivă și să îmi confrunt toate ideile asimilate în copilărie, când bunica mă ducea la biserică și îmi vorbea de Doamne-Doamne așa cum îl știa și ea de la bunica ei.
Alte recenzii de la Irvin Yalom:
