Recenzie „Raftul cu ultimele suflări” de Aglaja Veteranyi

Mătușa mea era de-o dulceață extraordinară.

Mereu cu explicații și sfaturi, toate la ordinea zilei. Explicații pentru toți și toate. În ziua in care noi am înmormântat-o, eu am înțeles că amintirile au preț și greutate. Eu am văzut unde a fost pus punct în viața ei, și cât de înspăimântător era coșciugul pus într-un mormânt înghețat de luna ianuarie.

Ea, Aglaja, a trecut prin același ritual. Vegherea acțiunii de trecere dincolo, în lumea celor drepți, ultimele clipe, dialog care treptat se transforma în monolog, presiunea simțită de orice atom, speranța bătută de fiecare respirație sacadată. Mătușă Aglajei era altfel, ea o iubea, cu adevărat. Era mamă, mâna caldă care o mângâia, mai aproape de sufletul ei decât ceilalți.

Percepția pierderii aproapelui este diferită la toți, Aglaja a vorbit despre asta, despre omul ei drag care nu mai este. Ea mi-a relatat rupt, fără menaj despre momentele care au definit-o pe cea care a părăsit-o subit.

Nu am idee cum e să decizi să vorbești sau să scrii lumii întregi despre durere, ce formă de terapie este mai bună pentru delirul din realitatea ta, cum sa faci ca să nu pierzi simțul tactil cu lumea care te înconjoară și care nu vrea să renunțe la tine, pentru tu, tu ai mai fi avut de spus multe, dar, fiind o egoistă, tu ai decis să pleci, să pleci după ea.

Propoziții clare, uneori, scurte – deseori, idei frânte, de lacrimi cred eu, Aglaja mi-a vorbit despre sfârșitul lumii ei, când nu a mai văzut sens sau dorință. Nu am plâns împreună cu ea, dat am înțeles-o.

Aglaja, eu vreau să îți mulțumesc pentru că ai reușit să scrii 2 cărți. Sunt mulți scriitori care scriu mult și degeaba, pe-o ureche a intrat, pe alta a ieșit. Tu, cu proza ta scurtă și memorabilă, tu ai reușit să te oprești pe un raft nou, în inimă, pregătit pentru profunzimea ta.