Am pus această carte pe lista scurtă după ce Ishiguro-sama m-a convins cu alte trei cărți. Nu mi s-a părut mai bună decât celelalte, dar am simțit stilul și scriitura cu care m-a obișnuit autorul și care pică fix pe gustul meu. Să nu mă părăsești este o distopie ce are loc în vremurile noastre contemporane, nu în cine știe ce viitor incert. Ishiguro nu ne dă foarte multe detalii despre această lume și cum s-a ajuns în situația pe care ne-o propune cartea. Scena este Anglia și mare lucru nu este diferit față de ceea ce trăim în mod obișnuit, exceptând clonele care sunt create și crescute special pentru a asigura organe pentru oameni. Aceste clone create după un model uman, fiecare unic în felul lui, sunt născute în laborator, dar sunt umanizate, li se oferă o copilărie, o educație, șansa de a se implica într-o relație, de a simți, li se atribuie carcateristici și sarcini umane. Se pune accent pe empatie, pe bunătate, pe dorința de a ajuta, pe nevoia de a fi iubit și a iubi, de a face parte dintr-un cuplu.
Până la urmă principalele caracteristici ale umanității sunt capacitatea de a iubi și nevoia de a fi iubit. Clonele-copii sunt crescute în locuri amenajate special pentru ele, instituții cu campusuri, izolate de comunitate. Contactul cu oamenii este minimal, limitându-se la cei pe care îi cunosc de gardieni și profesori. Sunt conștienți de mici care le este menirea, nu li se ascunde motivul pentru care au apărut și pentru care sunt crescuți și îngrijiți: donarea de organe la maturitate. Și acest lucru, faptul că sunt obișnuiți de mici cu ideea pare să le tempereze total nevoia de a se revolta sau de a lua atitudine împotriva destinului crud. Din fericire, chiar dacă este o distopie cu un subiect delicat, Ishiguro nu ne dă detalii despre modul în care sunt create aceste clone, nu ne îngreunează lectura cu termeni tehnici sau vizite în laboratoare științifice. Și este un mare plus pentru că tema este destul de crudă și dureroasă și fără astfel de detalii.
Poate fi umanitatea predată și asimilată ca o materie de studiu în școală? Ar putea aceste clone să dezvolte valori etice, morale și afective? Ar putea simți firesc și fără condiționare dragoste, prietenie, dedicare, loialitate? Și dacă acestea pot fi asimilate, există pericolul ca aspirațiile să nu se oprească aici? Să apară visele la o viață normală și obișnuită care să nu implice sacrificiul și donarea de organe? Și dacă toate aceste valori ar apărea firesc în dezvoltarea lor n-ar avea oare dreptul la această viață? N-ar fi oameni ca mine și ca tine? Oare nu este nedrept ce li se întâmplă? Trebuie acceptat statutul lor de martiri pentru binele celorlalți?
Cartea are trei părți, fiecare urmărind o etapă din viața lui Kathy, personajul principal, care este unul dintre acești copii-clonă (și nu educatoare cum ești eronat informat pe ultima copertă a cărții), crescuți într-o instituție recunoscută pentru condițiile deosebite, Hailsham. Este un personaj pe cât de inteligent, pe atât de naiv, complex în profunzime și simplu în aparență. Rămâne foarte legată de școala în care și-a trăit copilăria și după ce părăsește acest loc, păstrează amintirea celor doi prieteni pe care i-a avut aici, Tommy și Ruth și, în ciuda unui program foarte încărcat, nu își găsește locul în această lume care n-o vrea și doar o folosește.
Dacă te ghidezi după titlu, te aștepți la o poveste romantică, dar este mai mult decât atât și chiar dacă explorează legături afective de diverse forme, nu o face în modul obișnuit. Temele sunt actuale și urmăresc probleme ca discriminarea, marginalizarea și sacrificiul, dar și dragostea, prietenia și umanitatea.








