Am citit această carte după ce am citit Soția din Paris și a fost un avantaj deoarece eram deja familiarizată cu anumite evenimente și cu multe dintre personajele despre care Hemingway povestește. Soția din Paris este de fapt o replică la această carte în care personajul central este Hadley, prima soție a lui Hemingway. Comparativ cu Fiesta în care este ignorată total, aici autorul o menționează, dar Hadley nu are onoarea de a fi personaj principal. Apare sporadic, dar este conturată pozitiv și este evident că, ajuns în toamna vieții, marele autor regretă acele vremuri și dragostea pe care au trăit-o. Este un set de povestiri plane, liniare, tonul este sincer și simplu și vor să portretizeze viața din Parisul anilor ’20.
Parisul nu se sfârșește niciodată și amintirile oricărei persoane care a locuit în el sunt foarte diferite de ale alteia.
Cele mai accentuate personaje sunt Fitzgerald, Ezra Pound, Gertrude Stein, pe lângă autor însăși, titani ai literaturii și reprezentanți de seamă ai acestei generații pierdute cum o numește Stein care îi primește în opulentul ei salon doar în schimbul supunerii totale. Le vorbește de sus, vrea să fie respectată și la cel mai mic semn de răzvrătire invitația și accesul le sunt interzise.
Totul se învârte în jurul Parisului deoarece chiar dacă nu a rămas acolo, pentru Hem, acesta a fost locul unei sărbători continue, pe care dacă o trăiești o dată nu o mai uiți în veci. Hemingway povestește despre oameni importanți ai vremii respective, despre alți scriitori, pictori contemporani lui, dar fără explicații. Într-un fel ai senzația că nu e interesat ca cititorul să înțeleagă neapărat cine erau acești oameni sau, din contră, merge pe ideea că știm exact cine sunt, că suntem foarte familiarizați cu ei și el doar ce mai aruncă niște detalii și câteva picanterii. Este o perioadă grea și solicitantă pentru el, este perioada de debut când încă se chinuie să scrie ceva legat, un roman. Este o perioadă de frustrare și lipsuri materiale, foamea lui de glorie, dar și de mâncare este evidentă. Bineînțeles că mi-a rămas pe retină imaginea lui și a lui Fitzgerald, beți într-un hotel, încercând să-și ia temepratura cu un termometru de camera. Doamne ajută, nu rectal. Nu erau chiar atât de beți. Și cu toate că portretul pe care i-l face lui Fitzgerald nu este pozitiv deloc, Hemingway îi admiră scrierea și crede în el. Este convins că este capabil să scrie o operă remarcabilă și o detestă pe Zelda pe care o vede ca pe o piedică. Zelda este muza și blestemul lui Scott. Hem nu se dezminte, rămâne egocentric și instabil în relații și, deși se declară onorabil, ne întreține cu bârfele și can-can-urile intime despre prietenii săi. Atât Scott, cât și Stein trec prin judecata lui acidă care este evident influențată de un pic de invidie și multă vanitate.
Sunt povestioare despre prietenie, despre obiceiurile vremii, despre certuri, împăcări și pierderi, despre succes, muncă și așteptare. Hem vorbește despre zbaterea acestor oameni care vor lăsa opere recunoscute în urmă, dar care încă nu au realizat nimic și încă nu și-au găsit drumul. Cartea e scrisă cu nostalgie și regret față de cei șase ani când el și Hadley se zbăteau să facă față nevoilor cotidiene, erau săraci, dar fericiți, iar bucuriile erau simple. „Toate lucrurile rele încep inocent” concluzionează Hemingway, vorbind probabil despre începutul relației sale infidele cu Pauline care a dus la despărțirea definitivă de Hadley și de primul său copil.
Finalul cărții mi-a plăcut și mi-a schimbat părerea pe care mi-o făcusem despre el, ca om, la finalul celeilalte cărți. Concluziile pe care le trage la sfârșitul vieții despre începuturile lui ca soț, dar și ca scriitor sunt profunde. După o viață de aventuri, iubiri și căsnicii e conștient de greșelile făcute în prima căsătorie și regretă perioada minunată a vieții pe care a distrus-o prostește fugind după himere.
