Stâlpii pământului scrisă de Ken Follett este una dintre cele mai complexe şi palpitante cărţi pe care am descoperit-o în ultima perioadă.
De asemenea, trebuie să recunosc, că au fost momente când mă simţeam deplin mulţumită de rânduri şi de pagini, dar au existat şi alte momente care mă duceau pe culmi înalte ale exasperării din cauza intrigilor şi a suspansului. Şi, e bine! Dacă o poveste reuşeşte să îmi trezească mai multe stări, precum aceasta, atunci timpul petrecut citind-o nu e unul pierdut.
Revenind la subiect, Stâlpii pământului este un roman istoric care ne prezintă o perioadă de anarhie a Angliei şi care se întinde pe trei decenii, între 1123 şi 1155, zguduind-şi astfel din temelii propria populaţie. După moartea moştenitorului legitim al tronului, regele Henric se găseşte în imposibilitatea de a lăsa puterea pe linie masculină, iar de aici începe o lungă dispută pentru succesiune, care s-a accentuat după moartea lui, între împărăteasa Maud şi regele uzurpator, Stephen.
Însă, nu Maud şi Stephen sunt eroii cărţii. Conflictul lor interminabil se află undeva pe fundalul naraţiunii. La baza întregii poveşti stau câteva personaje care sunt mai mult sau mai puţin afectate de urmările razboiului civil. Unele profită din plin de situaţie pentru a atinge puterea prin manipulare, înşelătorie şi cruzime; iar altele încearcă să supravieţuiască şi să se strecoare printre armele îndreptate asupra lor, prin propriile forţe.
Totuşi, întregul roman se învârte în jurul unei acţiuni, şi anume, construirea unei catedrale măreţe. Ca personaje, există un stareţ ambiţios, Philip, care îşi doreşte să stea la frâiele unei biserici impunătoare şi drepte; Tom Constructorul, al cărui vis este de a ridica un lăcaş al Domnului în memoria primei soţii; şi Jack, fiul vitreg al lui Tom, care transformă catedrala clasică din Anglia într-o idee revoluţionară. Iar ei sunt doar o parte din eroii acestei capodopere…
Unul dintre personajele care se dezvoltă uimitor pe parcursul cărţii este Jack, fiul unei aşa-zise vrăjitoare care trăieşte în pădure şi a unui condamnat executat din motive necunoscute. Dintr-un băieţel neinteresant, puţin sălbatic şi ciudat, ajunge una dintre figurile importante care marchează existenţa întregii catedrale. El, cel care a dat foc vechii catedrale în copilărie pentru a nu muri de foame, printr-o ironie a sorţii, ajunge să o construiască şi să o facă faimoasă.
„Flacăra lumânării pâlpâi. În scurt timp, avea să rateze ocazia. Cu o mişcare rapidă, atinse flacăra de o bucată de pânză de sac. Aceasta se aprinse. Flăcăruia se întinse imediat la nişte aşchii de lemn, după care la un cuib vechi, uscat; apoi micul foc începuse să ardă vesel.
Încă aş mai putea să-l sting, îşi spuse Jack în gând.
[…] Cu gesturi grăbite, Jack mai adună nişte resturi şi le puse pe foc. Flăcările se ridicară mai mult. Încă aş mai putea să-l sting, îşi spuse el. […] În loc de asta, mai aruncă nişte resturi de lemn în foc şi îl privi cum se înalţă şi mai tare.
[…]
Catedrala ardea.”
Este o lucrare voluminoasă, într-adevăr, şi trebuie să îţi aloci timp şi răbdare pentru a o descoperi, însă niciun rând nu este scris degeaba, doar pentru a umple. Îţi dai seama încă de la început că în spate există o muncă extraordinară şi bine documentată.
Cam atât am avut de spus, momentan. Recunosc că nu am acoperit tot, dar pentru asta există cartea.
Lectură plăcută!