Străinul e a doua carte citită de la Camus, după romanul Ciuma. Și e un autor care îmi place foarte mult, desi temele abordate de acesta (precum fatalitatea, absurditatea existenței sau lipsa unui sens suprem), pot părea copleșitoare uneori. Cred că e mai ok dacă îl abordați pe Camus când sunteți mai zen.
În Străinul, stilul de a livra mesajul e unul tranșant, simplu, nepretențios, dar construcția personajului principal frizează tocmai…absurdul, filozofia îmbrățisată de autor.
De ce spun asta? Pentru că, Mersault, un funcționar din Alger, ne trântește cu o placiditate rece, vestea morții mamei sale, chiar în deschiderea romanului. Astăzi a murit mama. Dar nu se rezumă doar la asta, atitudinea sa detașată în fața morții și lipsa emoțiilor convenționale culminează cu fraza: Sau poate ieri, nu știu.
Apoi, merge la înmormântare la azilul unde mama sa și-a petrecut ultima parte a vieții și are o serie de reacții care nu se pupă cu normele sociale, după părerea celor prezenți la eveniment. Ca de exemplu, refuză ca portarul azilului să deschidă capacul sicriului ca să-și poată lua rămas bun, și bea o cafea și își aprinde o țigară la căpătâiul răposatei. Căldura de la înmormântare pare să-l indispună mai tare decît pierderea suferită.
Deja luăm contact cu felul în care autorul își înstrăinează protagonistul de restul oamenilor care acționează mereu ca la carte, pentru a păstra aparențele.
Mai departe, Mersault revine în Alger și a doua zi după ce și-a îngropat mama merge la plajă și începe o relație cu Marie, o fostă colegă. Pe măsură ce relația lor avansează, Marie sugerează ideea căsătoriei, și-l întreabă dacă o iubește. Fără să mediteze prea mult la răspuns, acesta îi răspunde că nu are importanță, dar că, fără îndoială, nu o iubește, și că îi e totuna dacă se căsătoresc. Această scenă este definitorie pentru filozofia lui Camus și traiectoria poveștii.
Străinul lui Camus nu se împiedică în viața sa de concepte prestabilite precum iubirea adevărată, sau de găsirea unui sens superior în orice acțiune întreprinsă. El refuză să joace jocul vieții, preferând să trăiască în acord cu adevărul său personal. Însă tocmai această sinceritate brutală îl face să pară absurd și defazat în ochii celor care își clădesc existența pe acele convingeri.
Dar lipsa lui de a simți vreo emoție sau empatie, îl va costa mult, chiar prea mult, și va trezi sentimente contradictorii în rândul cititorilor.
După ce ajunge să interacționeze cu un vecin, Raymond, care are un conflict cu fratele amantei sale, Meursault va comite o crimă. Motivul crimei nu este o răzbunare personală, ci mai degrabă o reacție la condițiile fizice extrem de obositoare: căldura dogoritoare de pe plajă și starea de disconfort pe care o resimte. Încă un element ieșit din comun în conturarea portretului personajului principal.
Și ceea ce ne lasă și mai perplecși, ridicând numeroase teme de reflecție, este faptul că juriul îl va condamna nu atât pentru crima comisă, cât pentru refuzul său de a simți și de a se conforma normelor sociale. Mai mult, refuzul său de a căuta un sens mai profund în viață îl face și mai periculos în ochii acuzatorilor săi.
Am simțit multă empatie față de el, deși, în mod firesc, i-am contestat tacit multe dintre reacții. Dincolo de condamnarea inevitabilă a crimei comise, el s-a arătat liber – liber de convenții, de ipocrizie, de nevoia de a se conforma așteptărilor celorlalți. Deși, la suprafață, problema pare ușor de clasat, eu am simțit că personajul tânjea după ceva nedefinit, purtând mereu un conflict interior. În aparenta sa libertate exista o ambiguitate greu de descifrat.
Tocmai acest paradox l-a transformat într-un străin printre oameni.
Prin această intrigă insolită, Camus provoacă cititorii să mediteze asupra absurdului existenței și sugerează că finalul tragic al lui Meursault nu poate fi privit doar ca o înfrângere. Deși acest lucru e discutabil, pentru fiecare dintre noi. Acceptându-și sentința cu o liniște aproape sfidătoare, el refuză să caute izbăvire divină sau să cerșească mila cuiva. În cele din urmă, și-a asumat sinele pe deplin. Cred că fiecare dintre noi am avut la un moment dat, o senzație de inadaptare vizavi de regulile cu care nu rezonăm și ne-am simțit spectatori ai propriei vieți, chiar dacă nu e ușor să recunoaștem asta. Recunosc că această lectură te poate face să te simți și inconfortabil.
Alte recenzii de la Albert Camus :
