Dacă într-adevăr cineva se pricepe să le ofere cuvintelor halucinante conotații, care țâșnesc din negura anonimatului pentru a mușca din sufletele cititorilor, atunci cu siguranță că această persoană este Herta Muller.
Vivacitatea incisivă a ritmului pur și simplu te lasă fără suflare, dezvăluind anumite aspecte ale realității pe care alții s-au străduit să le ascundă.
Într-un anume fel Herta Muller etalează malițiozitatea omului prin intermediul creațiilor sale literare, așezând sub lupa oprobiului public caracterul îndoielnic al infatuatului om post-modernist trecut prin vâltoarea întâmplărilor și neîntâmplărilor, al viselor și neviselor, al idealurilor schimbate aproape zilnic.
Pe parcursul celor nouăsprezece povestiri din volumul ”Ținuturile joase”, apărut inițial în anul 1982, Herta Muller ne oferă o sinceră introspecție asupra condiției umane, reușind o temeinică bisturizare a lăuntricului prin intermediul analizei psihologice a unor personaje aproape neverosimile și totuși terifiant de comune, pe care te aștepți să le găsești la orice colț de stradă.
Cu respirația întretăiată, brăzdată de un anumit iz de indecent deja-vu, își reconsideri felul de afi odată cu fiecare rând parcurs, simțind cum în tine se amestecă speranța și disperarea în zbor de îngeri și ademeniri demoniace.
Omul trăiește parcă undeva între lumină și întuneric, veșnic ascuns sub protectoratul înșelătoarelor măști, etern grăbitul de serviciu, gheboșat de sucul gastric al propriei neputințe, veghind conștiincios la sănătatea caprei vecinului, mai mereu scăldându-și existența într-un masochism al clipelor vide pe care se tot străduiește să le umple cu ceva.
În scrisul Hertei Muller chiar și cele mai aparent banale cuvinte sunt ceva mai greu de digerat, trebuind, în marea majoritate a cazurilor, să fie mestecate cu grijă și apoi lăsate la sedimentat în anticamera gândirii pentru a putea să primească un sens concret și indestructibil.
Scrisul Hertei Muller este unul al conștientizării, dar mai ales al scuturării de pomada imundei prefăcătorii întâlnită de nenumărate ori în fragila balanță dintre trăire și netrăire, simțită de om în ritmul cotidian al înșiruirii de dorințe, speranțe și deznădejdii.
Practic autoarea ne reamintește de faptul că omul este clădit din lumini și întuneric, adică din părți bune și părți rele, care adeseori se întrepătrund în ghimpi de scurgere cu iz de speranță ancestrală.
O carte splendidă!
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Herta Muller:
