Și Oscarul pentru cea mai dezamăgitoare carte a anului pleacă spre „Trenul spre Samarkand”, pardon, cred că am încurcat premiul sau cartea. Nu contează, ideea am lansat-o, și presupun că bunul simț nu mă va lăsa să tac.
Nu vă mai revin la celelalte cărți scrise de autoare, nu o să mă iau nici de neconcordanțele în datele istorice sau cum este hulită această autoare de o comunitate întreagă de istorici ruși, de comunitatea cititorilor ruși. Cartea se vinde ca pâinea caldă și aia e. Și cred că am înțeles care este magia acestei istorii, sărutul de la sfârșit. Pentru că tu, femeie deșteaptă, care nu iubești minciuna, care ții morțiș ca dinții să atârne de adevăr, te trezești cu un sărut demn de filmele de la Hollywood, când el o pupă la nervi, după o ceartă zdravănă, pasional, fără limbă, un pic de calambur nu strică nimănui, deci o pupă ca în filmele bune, se îndepărtează ușor, și…. încep să se scuze unul față de celălalt, și gata, s-a uitat totul, puf. Bine, este o cauză nobilă totuși, dar mi-a zburat creierii când verticalitatea s-a transformat glorios într-o curbă cu mai multe constante și doar o variabilă care se afla pe buzele doamnei director.
Iar m-am lăsat dusă de val, iar n-am început de unde trebuia, dar asta mă doare, când mă încarci cu o trăire puternică, când ceri de la mine compasiune, aproape în fiecare propoziție, când ești cel mai atent cititor din lume, și ești alături de cei 501 copii ajunși la destinație, prin greutăți, foamete, crimă, disperare, și cohoneșii lui Deev de dimensiunea clădirii Empire State din New York, și la urmă îmi tragi mâța pe spinare. Cine s-a gândit să îmbine filmul lui Fellini și Bachchan? Ori, imaginați-vă momentul în care în capul tău cântă piesa lui Zimmer din The last Samurai, și în 3 secunde începe muzica din serialele indiene, colorate și pline de ochi furișați.
Eu nu pot genera lacrimi în funcție de cererea autorului, chiar dacă a tras de mine ca măgarul de hamuri. Eu am ajuns doar să îmi pese de soarta copiilor care au supraviețuit, să regret pierderile suferite, să simt compasiune nemărginită pentru că au existat asemenea cazuri, mai ales în anii 20 ai secolului XX. Dar, cred că spre final, imaginația unui deznodământ feeric s-a dorit mai mult decât unul realist. I l-am povestit mamei, i l-am povestit unei bune prietene, i l-am povestit unei colege, toate trei femei mi-au zis cam același răspuns: era să o omor dacă femeia ceea nu accepta versiunea mea! Mai ale pentru 501 de suflete inocente!
Scurt istoric: Anul 1923. Tânăra Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat.
Dragi scriitori, eu n-am scris cărți, eu le citesc, și le ador pe astea care au o linie istorică împletită cu subiectul principal, pur și simplu sunt cucerită de ele. Eu vin cu rugămintea unui cititor, care este avid de adevăr sau realism, în orice tip de carte, or dacă scrieți o istorie de dragoste, păstrați atmosfera ceea, dar dacă vreți să tăiați în noi ca la abator, să o faceți până la final, pentru că m-am trezit ca Alice în Țara Minunilor, într-un absurd care nu-l poate descifra nici bătrânul Carroll.
Nu este o recenzie tipică, nu este o părere coerent formulată, am început cu sfârșitul, cine face așa? Doar cei frustrați și dezamăgiți. Cum să mă ții de beregată vreme de 400 de pagini, și în ultimele 70 să râzi că ai glumit, să vrei să ne împăcăm?! Nein, așa ceva nu se acceptă de către ceilalți autori, care au rămas fideli și fermi în linia sa de povestire, și care cu ticluire au cusut o cartotecă sonoră în mintea ta, și când dă peste un asemenea bufon, trezește instant sentimentul cela de demnitate și decizi să renunți la acest autor, definitiv. Nu voi mai citi Iahina. Îmi pare rău, pentru că mă așteptam la o carte mai bună decât „Zuleiha deschide ochii”, este totuși la a treia sa carte. Unora le place ascensiunea, altora mai puțin…
Nu este o carte proastă sau rea. Nici măcar nu este o carte toxică, nu este absolut deloc una slabă. Este cartea care m-a dezamăgit în acest decembrie cu iz de noiembrie, și mi-a declanșat un nerv tâmpit la ochi, pe care nu-l pot opri de o zi, una plină.
Alte recenzii de la Guzel Iahina:
