Pentru mine a fost surprinzătoare din cauza că am citit-o fără niciun fel de așteptări. Nu susțin această practică a șoimăritului. N-aș fi niciodată capabilă să practic acest gen activ și implicat de dresaj. Participarea activă a autoarei la vânătoare a fost problema majoră pentru mine, mi-a displăcut profund și a fost greu de digerat. Am admirat răbdarea și disciplina de fier și dedicarea deși le-aș fi apreciat probabil mai tare dacă ar fi fost canalizate către un hobby mai puțin agresiv. Mi-a plăcut foarte mult scriitura. Mi-au plăcut descrierile, în special ale păsării: penaj, colorit, comportament, poziții, trăsături, caracteristici. Mi-au ajutat imaginația și am perceput mult mai animat și mai puternic teama, pericolul, ideea de prădător. Mi-au plăcut detaliile, de exemplu cum mi-a explicat acuitatea și complexitatea vederii păsării, modul diferit și complex în care vede lumea comparativ cu noi, amărâții și privații de minuni. Foarte expresivă alegere a cadențelor, mi-a plăcut modul în care a reușit să combine propoziția scurtă și neterminată, onomatopeele și fraza kilometrică. Mi-a asigurat ritmul, tensiunea, anticiparea pericolului, m-a introdus în poveste și m-a făcut să-i înțeleg așteptările și teama continuă de eșec, transpusă în cea de abandon, dificultatea lucrului la care s-a înhămat și dorința de a reuși, văzută ca o salvare. Mi-a plăcut modul în care a folosit experiența și cartea lui White ca contrapunct pentru propria experiență cu Mabel, mi-a plăcut analiza profundă a demonilor cu care White s-a luptat. Mi-a plăcut ideea ei abstractă cum că uliul are puterea de a se face invizibil, datorită vitezei și atenției, a instinctului înnăscut de prădător, de a traversa lumi, de a fi capabil să meargă să-i găsească tatăl și să-l readucă acasă. Poetic și dureros, un vis și totodată o conștientizare a implacabilitații morții.
Autoarea nu deține doar arta șoimăritului care presupune o disciplină de fier, o organizare metodică impecabilă, o răbdare supraomenească, nervi de oțel și o putere de muncă și dedicare incredibile, dar deține și cheia de a combina cuvintele încât îți face sufletul să cânte de desfătare. Rar am găsit o scriitură atât de vie, expresivă și completă. Are darul de a-ți mobiliza imaginația să creeze imagini, arome, culori. Este imposibil să rămâi indiferent la modul în care descrie ținuturi, păduri, păsări, animale. Cartea este colosală, atât ca manual pentru cei ce se inițiază în arta dresajului, dar și ca documentare și analiză asupra psihicului traumatizat al lui T.S. White. Dar mai ales din cauza modului în care își expune durerea, nevoia de vindecare, comuniunea cu natura și sălbăticia. Aș fi pariat bani grei împotriva cuiva care m-ar fi provocat și mi-ar fi spus că mă va fascina această poveste. Aș fi pierdut categoric deoarece U de la uliu a fost pentru mine și U de la uluitor.
O femelă de uliu porumbar, stranie, trufașă, sălbatică, feroce și crudă, cu nume de bunicuță ce-și iubește ceaiurile și andrelele. Și Helen, orfană de tată, ce se luptă cu durerea doliului și este obsedată de la șase ani de șoimărit. Războiul ei cu aroganța și revolta unui animal care nu înțelege forța și nu acceptă prezența umană și lupta uliului între nevoia de hrană și nevoia de sălbăticie. Îmblânzirea treptată a păsării, acomodarea acesteia cu vacarmul unui oraș, cu agitația, cu spaima permanentă a pericolului.
Există o perioadă în viață când te aștepți ca lumea să fie mereu plină de lucruri noi. Apoi vine o zi când îți dai seama că nu va fi deloc așa. Descoperi că viața va deveni o chestie plină de goluri. Absențe. Pierderi. Lucruri care erau acolo și care nu mai există. Și-ți mai dai seama și că trebuie să crești în jurul absențelor și printre ele, deși poți întinde mâna unde au fost acele lucruril și poți simți acea tristețe tensionată și strălucitoare a spațiului unde sălășluiesc amintirile.
Helen este naturalistă și a lucrat ca șoimar profesionist implicându-se în proiecte europene de cercetare și protejare a pasărilor de pradă. Cu alte cuvinte, când vine vorba de șoimărit și comportament al păsărilor de pradă știe cu ce se manâncă. Cu toate acestea, porumbari nu a dresat până la moartea tatălui sau, dar e conștientă că această pasăre reprezintă o provocare chiar și pentru profesioniști. Porumbarii sunt diferiți de pasările de pradă și seamănă cu acestea așa cum leoparzii seamănă cu pisicile domestice. Sunt păsări mult mai masive, mai crude, mai periculoase, sălbatice, cu instinct primar de prădător și aproape imposibil de dresat. 850 de grame de moarte, învelită în pene.
Aflată în perioadă de doliu, Helen trăiește un vis urât care nu se mai termină și căruia trebuie să-i facă față singură. Doliul este o experiență deprimantă, suferința este foarte greu de împărtășit și exteriorizat și fiecare om se tratează în propriul mod. Helen decide să umple golul lăsat de acest deces cu dresarea unui uliu porumbar. Se angajează la această responsabilitate, în speranța că va reuși să-și clădească o lume nouă în care timpul să curgă din nou.
Nu aveam niciun partener, nici copii, nici casă, nici serviciu.
Se simte captivă într-o bulă a durerii încremenită într-un spațiu atemporal. Speră că această sarcină o va ajuta să depășească mai ușor și mai repede negarea, durerea, furia, vinovăția și tot amalgamul de stări ce-i destabilizează psihicul. Alege și analizează etapele dresajului folosind ca contrargument experiența ratată cu un uliu porumbar descrisă de T.S. White în cartea sa, The Goshawk. Dar nu urmărește numai diferențele dintre cele două tipuri de dresaj, ci face o analiză a psihicului și problemelor cu care acest scriitor se confruntă: sexualitatea promiscuă, tendința către sadism, traumele copilăriei, incapacitatea de a se adapta, abuzurile.
Cartea lui White, privită de unii ca fiind duel între sălbăticie (a uliului) și civilizație (a dresorului) este de fapt un eșec. Helen găsește o asemănare între ea și White, nevoia de a fugi, de a se ascunde de societate, de a se contopi cu sălbăticia pentru a-și regăsi liniștea și echilibrul interior. Ambii iubesc natura și magia sălbăticiei, ambii sunt firi complicate și profund nefericite chiar dacă din motive diferite. Ambii își doresc să împrumute din caracteristicile păsării: siguranță, forță, libertate, sălbăticie. Ulii nu sunt animale ce pot fi dresate sau domesticite, nu recunosc noțiunile de pedeapsă sau forță impusă. Pot fi condiționate doar prin oferirea de hrană. Pumnul lui Helen trebuie să devină refugiul pe care uliul să-l recunoască ca pe un corn al abundenței, locul din care mâncarea nu va lipsi niciodată.
O luptă între gheare și cioc, viteză, forță și instinct și maniere și civilizație, blândețe, răbdare și voință. În timp ce dresorii își doreau să fugă de civilizație, ulii lor erau obligați să ia contact cu aceasta pentru prima dată. Dar dresarea unui uliu este o experiență dificilă care te poate surprinde deoarece niciodată nu știi ce îți va aduce următorul moment. Triumf sau abandon? În momentul în care uliul părăsește pumnul în zbor liber nu ai siguranța că se va întoarce, ești la voia hazardului și nu ai niciun fel de control asupra păsării.
Ca dresor și co-prădător angajat în hrănirea uliului îți lipsește instinctul de ucigaș natural, caracterul tău înclină către umanitate și milă, nu simți pofta de sânge a păsării de pradă. Ceea ce la ea este instinctual și absolut natural, la tine este impus și îți sapă temelia umanității. Acțiunile uliului nu au nicio legătură cu umanitatea, sunt construiți pentru moarte, atac, sânge și libertate. Pe când oamenii, nu. În timp ce uliul se îmblânzește, se obișnuiește cu prezența umană și chiar învață să se joace, Helen se sălbăticește.
Este o carte despre istoria și tehnica șoimăritului, este despre demonii interiori ai lui White și ai lui Helen, este experiența unui eșec și a unui succes, este despre două feluri diferite de pierdere, despre lupta dintre nevoie și instinct, despre vindecare, despre copilărie, despre pasiuni, despre iubire față de natură, despre regrete, despre răbdare și blândețe, despre cruzime și disperare. Recomand cu drag.
Alte recenzii de la Helen Macdonald:
