În ultima perioadă am citit preponderent cărţi despre cel de-al doilea război mondial. Cu cât citesc mai mult mi se dezvăluie feţe nebănuite şi aspecte diferite ale războiului, prin ochii celor care l-au trăit.
Pe Svetlana Aleksievici, laureată a premiului Nobel pentru literatură în 2015, am descoperit-o citind Războiul nu are chip de femeie. Am rămas surpinsă cât de multă muncă şi timp a alocat pentru a se documenta înainte de a o scrie, cât de greu i-a fost să adune atâtea mărturii mai ales că sunt unele atât de dureroase.
Se pune întrebarea: ce e mai bine, să-ţi aduci aminte sau să uiţi? Poate e mai bine să taci. Eu mulţi ani am uitat…
Ultimii martori (Solo pentru un glas de copil) reprezintă un cumul de mărturii şocante despre al doilea război mondial, parcă şi mai profunde datorită faptului că cei care le relatează au fost copii în timpul războiului, având pe atunci vârste cuprinse între trei şi doisprezece ani.
O carte care te răvăşeşte sufleteşte. Războiul a furat copilăria şi inocenţa, joaca şi zâmbetele, iubirea şi căldura din viaţa lor. Au devenit nişte adulţi cu traume, pe care le-au depăşit sau nu.
Atunci m-am speriat pentru prima oară că o să rămân singură, iar mama o să plece mai departe. Cu ea alături, nimic nu era înfricoşător. Dar atunci am îngheţat de spaimă. Şi, până n-a venit iute mama, până nu m-a luat în braţe, am rămas mută, nimeni nu putea scoate nimic de la mine. Mama era lumea mea, universul meu. Dacă mă durea ceva , o apucam de mână, şi durerea mă lăsa.Dacă mama era aproape, mi se părea că totul redevenea ca odinioară, acasă. Că dacă închizi ochii nu mai vezi niciun război.
Mărturiile lor au fost strânse cu greu, unele amintiri au rămas blocate undeva ne mai dorind să iasă la suprafaţă, să împrăştie din nou durerea simţită în trecut. Le este greu să îşi amintească şi să retrăiască foametea, mizeria, groaza, pierderile provocate de nemilosul război.
La patru ani nu mă gândeam niciodată la război…
Mi-l imaginam aşa: într-o pădure mare neagră, unde se desfăşoară un război. Ceva îngrozitor. De ce în pădure? Pentru că, în poveşti , lucrurile cele mai înfricoşătoare se întâmplă mereu în pădure.
Lectură plăcută !!!
Alte recenzii de la Svetlana Aleksievici:
