„Războiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici nu este o ficțiune, desigur, ci o înregistrare a amintirilor femeilor despre război. Femei care au trecut prin război și l-au văzut cu ochii lor. Nu este ușor de citit. După câteva pagini, te obișnuiești cu ororile care sunt descrise acolo, dar tot simți frică, anxietate, compasiune. Te întrebi ce ai face tu în locul acestor femei. Te-ai putea descurca? Acestea sunt povești atât de inumane! Se pare că este imposibil ca o persoană obișnuită să le treacă. Dar au trecut.
Femeile din acele timpuri au trecut prin ele și începi să le respecți, în ciuda faptului că nu înțelegi multe lucruri. Părerile și atitudinile lor au apărut într-un alt secol, într-o altă țară și cultură, și sunt sinceri în ceea ce au simțit în acea epocă. Și tu, încet, începi să simți. Înțelegi și empatizezi.
Uimitoarea experiență a femeilor în război. Și este uimitor cum nu m-am putut gândi niciodată la asta.
Și totuși – te bucuri de manifestările omului în război: dorința de frumos, se pare, trăiește chiar și în război. Se dovedește că războiul este viață, dacă treci prin el la 20 de ani. Dar nu vreau o astfel de experiență. Și cartea face posibil să simți această experiență, să o digerăm, să te gândești la multe și să devii mai uman chiar de acasă. Este minunat – după părerea mea, de asta este nevoie de cărți.
Cu toate acestea, merită avertizat cititorul că:
a) cartea nu spune o poveste coerentă, iar capitolele nu sunt adesea despărțite cu o logică perfectă;
b) unele scene pot șoca pe cei care au admirat foarte mult armata sovietică în special și istoria războiului în general.
Mi-a plăcut foarte mult – vreau ca toată lumea să-și amintească că nu există „ai noștri” ideali și „străini” teribili. Nu-mi place împărțirea clară în „noi suntem buni, adversarii sunt răi” în ele, nu-mi place glorificarea literală a războiului … pur și simplu nu-mi place. Dar Svetlana Aleksievici în cartea sa a demonstrat perfect că în război nu există bine și rău, nu există câștigători, că războiul este un lucru teribil și greșit.
Războiul nu este eroic, ci veridic: josnic, murdar, cu acte inumane. Războiul adevărat.
Războiul nu este ceva care să nu fie feminin – nu este un chip uman. Acest lucru, de altfel, i s-a reproșat și autoarei – era greu nu numai femeilor de acolo! Da, nu numai. Dar este foarte important să spunem că acolo erau femei și le-a fost greu. Au luptat pe câmpul de luptă sau au scos răniții de sub foc. Din anumite motive, am crezut și că războiul nu este treaba unei femei, iar femeile lucrau doar în spate; maxim – undeva într-un spital relativ calm. Dar s-a dovedit că nu a fost așa.
Deși a fost ciudat să citesc despre fete de 16-18 ani care au cerut să fie în prima linie. Este uimitor cât de puternică poate fi dorința de a apăra Patria în rândul oamenilor care nu au studiat niciodată și nu au visat niciodată să lupte.
Alte recenzii de la Svetlana Aleksievici:
