Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o patrunză cum a fost?
La vremuri noi, tot…rânduri noi? Nu chiar. Unele cărţi şi nume sunt valabile oricând, iar aici eu includ şi Viaţa lui Mihai Eminescu, de George Călinescu.
Citind (sau recitind) o astfel de carte vei întâlni binecuvântarea unor pagini scrise inteligent, documentat, profesionist. Un lucru bine făcut care îşi dovedeşte valoarea în timp, de zeci de ani.
Iar la adăpost de oricare modă, dincolo de orice influenţe, vei putea, într-adevăr citi: pentru a trăi şi a înţelege.
Întâmplarea face deci că exact în luna ianuarie să păşesc pe cărări vechi, bătătorite, acelea ale vieţii celui care a devenit simbol naţional. Şi, depăşindu-mi aşteptările, această lectură a reuşit să mă emoţioneze mai mult decât au făcut-o multe romane de dragoste.
Am plâns (şi nu mi-e ruşine să admit) asistând indirect la zbuciumul interior al acestui mare om. Un om aproape de nimeni înţeles – şi nici chiar de el, în multe cazuri, un om care prin tot ce a făcut şi a spus, a sfidat parcă Providenţa şi propriul destin, pe care l-a dus, inevitabil, către boală şi tragedie.
Cu fiecare pagină citită am resimţit incertitudinile, căci mai multe episoade din viaţa poetului nu pot fi sprijinite decât pe zvonuri, analize, deducţii, neavând la îndemână dovezi concrete.
Ca şi cum, după o viaţă chinuită şi lăsată în nepăsare, întâmplările se decid să se reabiliteze, oferindu-i după moarte liniştea mult râvnită. Căci scotocind şi răstălmăcind sertare,chiar şi pe acela al iubirilor, nu vei reuşi să construieşti vreun senzaţional cert.
Născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani, într-o familie de ţărani din nordul Moldovei (după toate probabilităţile, căci incertitudinea planează chiar şi asupra acestor aspecte!), copilul Eminovici (căci acesta e de fapt numele real de familie) indică de mic un caracter aparte.
Rebel în mai multe cazuri, căci fuge de la gazdele unde stă pentru studii, pasionat de poveştile vechi ale bătrânilor şi de literatură, tovarăş amuzant în câteva cazuri, dar singuratic şi introvertit în cele mai multe.
Adolescenţa îl găseşte deja cu un bagaj literar foarte bogat, astfel că debutează literar în jurul vârstei de 16 ani (1866 – cu poemul La mormântul lui Aron Pumnul, pe care o semnează cu M.Eminoviciu. Urmează De-aş avea, în revista lui Iosif Vulcan; el îl va convinge să-şi schimbe şi numele în Eminescu ).
La 14 ani era deja pribeag (1864), fugind cu trupa de teatru Tardini. De aici viaţa lui Eminescu îşi schimbă definitiv cursul oarecum molcom şi previzibil pe care încercase să i-l imprime Gheorghe Eminovici, tatăl, care îl voise “măcar doctor”.
Mihai Eminescu – geniu, om, simbol. O viaţă fascinantă, tulburătoare, tumultuoasă.
“Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba;(…) Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, (…) îndrăzneţ în numele ideii, sfios şi blazat în numele său.”
NOTĂ: 9,5 / 10
Alte recenzii de la George Călinescu:
Multumesc pentru recenzie!
Si pentru ca e o zi deosebita in cateva cuvinte sa precizam despre
Influienta extraordinara a lui Eminescu asupra starii natiei:
Daca il urasti pe Eminescu inseamna ca te urasti pe tine. Daca te urasti pe tine esti demn de mila. Asa au aparut ajutoarele sociale in Romania.
Daca il iubesti pe Eminescu inseamna ca te iubesti pe tine. Daca te iubesti poti spune ca esti un om foarte fericit. De aceea nici nu te mai intereseaza ca nu ai servici. 🙂