Cu siguranță că împătimiții literaturii universale au cunoscut stilul scriitoricesc al lui Vladimir Nabokov prin intermediul celebrului roman Lolita, care a bulversat lumea cu sinceritatea unui impetuos stil, scoțând la lumină întâmplări și trăiri ascunse în sipetul unei societăți care încă nu era pregătită pentru a accepta lucrurile în starea lor pură, neșlefuită.
Vladimir Nabokov, prozator american de origine rusă, ne oferă frânturi de viață din copilăria și adolescența sa, încrustându-le cu o nostalgică fervoare în paginile din „Vorbește, memorie”.
Într-un anume fel ne face să înțelegem prin ce modalitate, dar mai ales în ce conjunctură, s-au cuibărit în sufletul său capricioasele muze ale Parnasului.
Născut la Sankt Petersburg, a fost fiul cel mare al unei familii înstărite, iubitoare de adevăr, cultură și tot ceea ce înseamnă frumos, fără a-și ascunde vreodată orientarea liberală. Preluarea puterii de către bolșevici a silit familia să se refugieze la Londra, apoi la Paris, acolo unde autorul s-a alăturat lor, după terminarea studiilor de la Trinity College.
Diaristica lui Nabokov, în ciuda sincerității sale, nu alunecă în intimism decât dintr-un singur punct de vedere, cel al relatării sentimentelor și a anumitor întâmplări. Astfel că cel care se așteaptă să găsească în această carte picanterii sordide sau descrieri amănunțite ale unor relații, va fi dezamăgit.
Nabokov, care, în ciuda exilului prin peripluri europene și în pofida adopției de către americani, rămâne un veritabil rus, ne dăruiește podoabele amintirilor sale, coagulate în corsetul întâmplărilor și oamenilor care i-au cizelat copilăria și adolescența mai mult sau mai puțin.
Astfel îl descoperim pe Vladimir Nabokov în nenumărate ipostaze, mai toate strâns legate de conjuncturile istorice ale unor perioade extrem de tulburi. Îl cunoaștem pe copilul Vladimir din perioada campaniei rusești din Extremul Orient din 1904, pe tânărul care primește învățătura de la tot felul de perceptori ruși sau occidentali, pe visătorul colecționar de fluturi, pe junele poet.
Copilăria este evocată aproape în totalitate sinestezic, într-o lumină în care părinții sunt zeificați, pe deoparte de blândețea aristocratică cu care își cresc copiii, pe de altă parte din pricina nobleței lăuntrice, a modului în care au fost cizelați.
Fiind un copil bolnăvicios, Vladimir s-a apropiat mai mult de mamă, dar nici relațiile cu tatăl său nu au fost glaciale. Vladimir Nabokov ne poartă, odată cu excursiile familiei sale, prin Europa începutului de secol, în care descoperă noi simțiri, redefinindu-se necontenit odată cu trăirile unui lumi aflată într-o entropică goană.
Maestru al descriptivismului, în stilul neaoș rus, care amintește de Gogol, Dostoievski și Turgheniev, autorul îmbină efervescența cuvintelor cu imagini îngălbenite de sărutul cronotic într-o pastelizare a trăirilor și netrăirilor peste pereții unui altar care veșnic o să sălășluiască în sufletul său.
Nu avem de-a face cu romantismul vechilor ruși, pentru că autorul nu alunecă pe panta nostalgiei lacrimogene și nici nu emite verdicte față de societatea acelor vremuri, ghidându-se doar după „vot zapomni” (ține minte), într-o eliberare a memoriei, o resuscitare a unor vremuri nobile.
Pe scurt, „Vorbește, memorie” este carte care te acaparează, dăruind stropi de nostalgie între încăpățânarea neuitării și freamătul memoriei.
Alte recenzii de la Vladimir Nabokov:
