Mă consider o admiratoare a lui Mihail Sebastian, deși tot ce am citit scris de el (Jurnalul, De două mii de ani, Femei, Orașul cu salcâmi, Accidentul, piesele de teatru) am citit acum mai mult de 15 ani, așa că ar putea la fel de bine să nu îmi mai placă (situație pe care am trăit-o cu surprindere recitind la altă vârstă Michel Houellebecq sau Milan Kundera).
Dincolo de ceea ce a scris, m-a impresionat ce a trăit Mihail Sebastian, și cu precădere faptul că am putut fi martoră la ceea ce a trăit și simțit el. Am citit Jurnalul lui Mihail Sebastian și mai apoi Jurnalul lui Jeni Acterian (alt jurnal de referință din aceeași perioadă) cu o uimire crescândă, pentru că au fost primele cărți citite de mine (și încă le consider printre puținele) la care am simțit că iau parte la fiecare zi și la fiecare emoție din viața unor oameni (nu a unor personaje). Zile și emoții firești, mi s-a părut mie, cu ritm de viață reală, nu cu ritm de roman. Acești oameni erau, poate nu întâmplător (altfel nu ar fi scris atâtea pagini de jurnal) oameni cu aceeași apetență pentru lectură ca mine, dar și cu o sensibilitate aparte care îi făcea să fie atenți la alte lucruri decât cele la care erau atenți ceilalți, și m-au impresionat puternic.
Florile de liliac mă duc tot timpul cu gândul la un roman de-al lui, există câteva replici din scrierile lui pe care nu ratez nicio ocazie să le repet în gând, iar în urmă cu ceva ani chiar i-am vizitat mormântul din cimitirul evreiesc. Așa că atunci când am văzut titlul noii cărți a Tatianei Niculescu nu am ezitat nicio clipă și am cumpărat-o.
Pentru cine este la curent cu, să îi zicem, controversa din jurul articolelor lui Mihail Sebastian din Cuvântul (ziar politic, devenit treptat de extremă dreapta, la care Sebastian începe să scrie din 1927), generat în urma cărții Martei Petreu „Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian”, cartea Tatianei Niculescu poate să pară o carte Pro Sebastian (ca să mă inspir din titlul cărții lui Mircea Handoca, Pro Eliade).
Asta pentru că Tatiana Niculescu nu bate prea multă monedă pe conținutul articolelor din Cuvântul, pe natura lor politică, ci povestește pur și simplu, folosindu-se de Jurnal, de scrisori de la și către Mihail Sebastian, de cărțile lui, de jurnalele altor scriitori din epocă, viața scurtă dar captivantă a celui născut Iosef Hechter.
Totuși, cartea Tatianei Niculescu mi s-au părut o carte obiectivă, în care descrie niște fapte și niște idei (sigur, niște fapte și niște idei selectate de ea din biografia lui Sebastian) și o face frumos, într-un stil care pe mine m-a cucerit de la prima până la ultima pagină.
Impresia mea este că Tatianei Niculescu i-a plăcut Sebastian și să scrie despre el, asta se vede și din pozele selectate pentru carte (în mai toate cu un aer inocent, copilăresc) dar și din episoadele vieții lui, dintre care pe unele nu le detaliază pe cât ar fi putut (de exemplu situația bursei la Paris obținută cu intervenția lui Nae Ionescu și „plătită” cu articole pozitive la adresa ministrului Mironescu, care i-o obținuse). Totuși, nu am simțit citind cartea că din fiecare pagină țâșnește părerea autoarei despre Sebastian sau că autoarea încearcă să îmi impună părerea sa proprie (cum am simțit citind cartea Martei Petreu), ceea ce mi s-a părut admirabil.
Cartea lasă cititorului spațiul necesar pentru a avea propria părere asupra lucrurilor și asupra oamenilor (ceea ce cartea Martei Petreu, care îl acuză pe Sebastian la fiecare pagină că împrumută vocabularul năist, orice o fi însemnând asta, că nu a citit cărțile pe care le recenzează sau îl ironizează că „salută copacii”, nu prea o face). Voi reveni cu o recenzie și la cartea Martei Petreu, care este în felul ei o carte interesantă, documentată, dar care e scrisă în alt ton (și poate cu alt scop), și care nu are savoarea cărții Tatianei Niculescu. De asemenea, este greu de citit pentru că autoarea nu este nicio secundă obiectivă, rezervată, este mereu la beregata lui Sebastian 🙂.
Mihail Sebastian a fost un scriitor român de origine evreiască din perioada interbelică, (re)devenit vizibil după publicarea, în 1996, a jurnalului său, ținut inclusiv în timpul celui de-al doilea război mondial. Jurnalul este un document important despre ce au trăit evreii din România în perioada holocaustului. Ulterior publicării jurnalului, a crescut și popularitatea cărții sale De două mii de ani, relativ recent publicată la editura Penguin, tradusă în engleză (2016).
Tatiana Niculescu îi reconstituie viața încă de la naștere și până la finalul abrupt, la nici 40 de ani, într-un accident de mașină (ironic, dat fiind că supraviețuise, împreună cu toată familia, celui de-al doilea război mondial).
Deși am în biblioteca încă o carte de-a Tatianei Niculescu și am în lista Goodreads de to read alte două, este prima mea întâlnire cu opera ei, și nu am fost dezamăgită.
Am urmărit cu sufletul la gură transformările din viața lui Sebastian, culisele cărților sale, marile apariții din viața lui, apariții dureroase pentru cine cunoaște parcursul lui Sebastian, pe care eu le întâmpinam cu tresăririle cuiva care a văzut prea mult din trailer și știe deja cum îl vor trăda fiecare dintre ei, fiecare apariție un alt Iuda: Camil Petrescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Leny Caler.
Pentru mine, „Singur” nu a fost doar o carte, ci un curs de cultură generală din perioada interbelică, genul de curs care te ține cu sufletul la gură și cu o mână pe telefon ca să cauți febril un nume, o clădire, o stradă din alte timpuri, și apoi să te întorci înapoi la trecutul care este pentru tine prezent, la paginile scrise, și să vezi totul din altă perspectivă. Am aflat multe lucruri pe care nu le știam și am privit altfel lucuri pe care le știam. Mi s-a (re)deschis apetitul pentru citit literatură din perioada interbelică dar și pentru biografii și jurnale.
…un curs de la care pleci însuflețită și de-abia aștepți să te întorci. Iar eu am de gând să mai „urmez” și alte cursuri, cel despre Carol al II-lea și Elena Lupescu, cel despre Zelea Codreanu, poate cel despre Nae Ionescu.
Alte recenzii de la Tatiana Niculescu:
