Dacă ești nostalgic după vremurile în care în care găseai în cabinetele stomatologice o stivă mare de reviste Cosmopolitan, Bravo, Unica, Avantaje și Viva, fiecare cu secțiunea ei de Psihologie, am găsit vehiculul potrivit de întoarcere în timp: Aurora Liiceanu, Soacre și nurori.
Publicată în 2014, republicată in 2018, Soacre si nurori este un potpuriu de fragmente ba de ficțiune, ba de eseuri cu referințe științifice, ba de cazuri prezentate ca fiind reale, dar profund neverosimile.
Subiectul, după cum se poate bănui din titlu, este despre relația soacre-nurori. Cartea debutează cu câteva referiri la proverbele românești care trimit la relația respectivă, din capul locului considerată nefastă. Cultura română este plină de bancuri și povești care iau în derâdere o relație importantă în orice familie, și o carte obiectivă și bine documentată despre această relație nu poate decât să fie binevenită.
Desigur, cartea Aurorei Liiceanu nu este acea carte bine documentată și obiectivă. Este o carte plină de anecdote trase de păr, și dacă admitem să intrăm în pactul ficțional și să ne prefacem că sunt reale, povestirile respective nu sunt relevante pentru relațiile dintre soacre și nurori în general (cu atât mai puțin pentru cele de la care te aștepți să citească o asemenea carte). Enumăr: soacră care își pipăie nora în timp ce aceasta doarme, soțul care își duce hainele la spălat la mamă, deși locuiește cu soția, nora care visează să înfigă un cui în capul soacrei, etc.
Cartea este plină de referiri la autori diverși, dar nu conține vreo idee originală sau vreo dezbatere mai serioasă a vreunui citat preluat. Sunt pasaje care te duc cu gândul la un referat al unui student care vrea să arate că a parcurs bibliografia obligatorie, mai curând decât la o lucrare argumentată și documentată a unui om de știință: „Dar cine poate să știe, atâta vreme cât copilul are un timp în care este preverbal? Totuși, chiar și în perioada preverbală există comunicare, există interacțiune cu mama și cu alții, așa cum a scris în cărțile ei Francoise Dolto”. Și cam asta e toată dezbaterea cu privire la ideile expuse de Dolto. Sau: „un bărbat găsește siguranță și atașament la o femeie care este un substitut de mamă, susțin Gwendolyn Stevens și Sheldon Gardner.” Cam atât și cu ei. Cine sunt ei, de ce ne-ar interesa ce susțin și mai ales de ce a decis Aurora Liiceanu să îi citeze în cartea sa, nu aflăm. Părerilor unor autori sunt introduse prin formule puerile, doar de dragul de a avea mai multe Referințe bibliografice, fără a se discuta câtuși de puțin pe marginea spuselor acestora: „Să nu uităm ceea ce a spus Diane Ackerman:…” sau „Edward Hall a scris in 1966 o carte intitulată The Hidden Dimension în care își exprimă ideile.”
Un alt minus este modul în care se exprimă autoarea, de parcă nu ar scrie în limba română. M-am uitat de două ori pe a doua pagină, să mă asigur că „Soacre și nurori” nu a fost scrisă în altă limbă și ulterior tradusă în română. Cartea abundă în cuvinte care nu există în dicționare (nedezlipire, preverbal, necontribuția) dar și în formulări nefericite de tipul „cofondatoarea acestui site se arată îngrijorată de proastele relații”; „un argument interesant este adus în sprijin”; „Joyce Antler, istoric de formație”; „Se numea Ronald Brooks Kitaj ca artist pictor „; „crearea și stabilirea frontierelor sunt dificile, solicită abilități de comunicare”.
Adaug la asta și lipsa de consecvență în traducerea unor termeni. Vorbind despre „Soft, Spongy, Rigid, Flexible boundaries”, Aurora Liiceanu a tradus spongy prin spongios, și soft prin…soft.
Alte recenzii de la Aurora Liiceanu:
