Am recitit trilogia Cronicile vrăjitoarelor a Annei Rice lovită de un pușeu de nostalgie. De fapt ceea ce m-a determinat a fost apariția ecranizării acestei serii. Un serial care din câte am văzut nu urmărește în detaliu cărțile și în care personajul principal este jucat de Alexandra Daddario, pe care eu o admir foarte mult ca prezență și aspect, dar care mi se pare total nepotrivită pentru acest rol. Prima parte, Ora vrăjitoarelor, mi-a plăcut la fel de mult ca prima dată. Este magistral de întortocheată și bolnavă. Țin minte că acum 20 de ani probabil, când am citit-o prima dată am fost impresionată și pusă în încurcătură de arborele genealogic al familiei, foarte complicat și alambicat. Și atunci, ca și acum, mi-am făcut un arbore genealogic pe hârtie care m-a ajutat incredibil să descâlcesc complicatele relații de familie și încrengătura nebunească de căsătorii și relații incestuoase între veri, frați, părinți, etc.
Cronicile vrăjitoarelor sunt compuse din:
Ora vrăjitoarelor – publicată pe piața românească în 2006 de Editura Rao -1400 pagini
Lasher – publicată pe piața românească în 2007 de Editura Rao – 768 pagini
Taltos – publicată pe piața românească în 2009 de Editura Rao – 672 pagini
Și toate trei urmăresc destinul acestei familii, a vrăjitoarelor Mayfair, pe o perioadă de mai bine de trei secole, purtându-ne din Europa în America și înapoi și spre final chiar mai departe în timp și spațiu.
Moștenirea lor este urmărită, documentată și investigată serios de o organizație de cărturari-detectivi, Talamasca. Ei sunt singurii care știu adevărul despre puterea vrăjitoarelor Mayfair și ce anume stă în spatele ei. Și tot din rândul lor provine și primul străbun pe linie masculină al familiei.
Este vorba de o puternică familie de vrăjitoare, stabilită în New Orleans din secolul al 19-lea, emigrată din Europa cu înaintași scoțieni, francezi și irlandezi. În fiecare generație este desemnată o șefă a clanului, un lider de sex feminin, cea mai puternică vrăjitoare care conduce familia și îi administrează averea. Acest lider este legat indisolubil de un spirit care a fost invocat prima dată de Suzanne, în secolul al 17-lea în Scoția. De atunci moștenirea este transmisă pe linie feminină și odată cu ea și spiritul, Lasher, care trăiește și depinde de șefa clanului. Intriga este declanșată de acest spirit care deși are rolul de a proteja și ajuta familia, are propriile planuri și visuri și folosește orice mijloc, oricât ar fi de josnic și nefiresc, pentru de a-și îndeplini ambițiile sinistre și ascunse.
Ora vrăjitoarelor, prima parte din serie, spune povestea liniei de descendență a vrăjitoarelor, plecând de la prima înaintașă, Suzanne, arsă pe rug în secolul al 17-lea în Europa, până la ultima descendentă, Rowan, cea mai puternică dintre ele și a 13-a în linie directă. Este expusă povestea fiecărui lider în parte care apare întotdeauna secondat de același spirit, Lasher. Este o poveste complicată de familie, în care spiritul, urmărindu-și scopul, joacă un rol diabolic în ciuda faptului că este prezentat ca având valențe duble: câteodată are inocența unui copil în gândire și altădată își dezvăluie latura malefică și întunecată. Cert e că are puterea de a-și seduce vrăjitoarele care simt o atracție bolnavă pentru el. Legătura pare indestructibilă.
Rowan este prezentată ca fiind cea mai puternică vrăjitoare produsă până acum de acest clan cu toate că a fost îndepărtată de mică din sânul familiei și dată spre adopție. Deși își cunoaște puterile supranaturale, pe care le-a descoperit singură, pentru care nu are explicații logice și care o înspăimântă, Rowan nu știe nimic despre istoria familiei, pe care o află în același timp cu cititorul, în momentul în care mama ei biologică moare și moștenirea îi revine. Este prima ei întâlnire cu orașul New Orleans, cu vechiul conac al familiei aflat în ruină și primul contact cu spiritul moștenit. Dar este doar începutul aventurii care o va obliga să-și recunoască limitele și o va supune la cel mai dificil test.
În Lasher aflăm povestea spiritului care a reușit grație vicleniei să-și atingă scopul. Este partea cea mai violentă și sângeroasă a seriei în care Lasher și Rowan dispar și multe verișoare și mătuși Mayfair, unele dintre cele mai puternice vrăjitoare din clan, își găsesc sfârșitul datorită comportamentului și nevoilor bestiale ale lui Lasher. Demonul reîntors și anomaniile genetice nu lasă nicio șansă de scăpare femeilor. Lasher nu mai este spiritul ce are grijă de bunăstarea familiei și se transformă în cel mai mare dușman al acesteia. Ne sunt dezvăluite originile sale iar familia se vede nevoită să ia hotărârea de a-l distruge. Dar vor reuși oare având în vedere noua putere dobândită de acesta? Serie scade în intensitate începând cu această parte care este mult prea lungă și care reia multe dintre informațiile deja existente în prima parte.
Taltos, ultima parte și cea mai puțin convingătoare, merge pe urmele unei alte specii, o specie pe cale de dispariție despre care doar Talamasca mai are informații. Este probabil cea mai plictisitoare parte din serie unde sunt dezbătute și puse față în față teme ca vinovăția, inocența, nedreptatea, mortalitatea și nemurirea, răzbunarea și toleranța, binele și răul.
Cronicile vrăjitoarelor Mayfair este o saga de familie fantasy cu accente horror oculte, ce exploatează teme tabu ca violul, relațiile incestuoase, sexul cu minori, abuzul, căsătoriile între rude, violența, crima, sinuciderea, cu o paletă amplă de personaje care în marea lor majoritate au o moralitate mai mult decât îndoielnică și sunt greu de simpatizat sau de înțeles. Abundă în elemente fantastice gotice și sinistre ca păpuși din oase și păr uman, furtuni violente stârnite cu puterea minții, telepatie, telekinezie, citirea gândurilor, premoniții, viziuni și alte puteri extrasenzoriale, magie, demonism, legende întunecate străvechi. Este povestea macabră a unei familii disfuncționale și dezorganizate. Cu toate acestea, prima parte este plină de imaginație și mister, menține suspansul până la capăt și creează o atmosferă întunecată și sinistră care captează total atenția. Este de altfel și singura parte pe care o recomand, pentru restul decizia vă aparține deoarece mie personal mi s-a părut că Rice a exagerat teribil fapt ce poate declanșa cititorului dezgustul și repulsia. Recunosc că pe mine m-au încercat pe alocuri, mai ales după apariția în scenă a copilului teribil, Mona. Refuz să-i spun femeie.
Alte recenzii de la Anne Rice:
