Castelul de marmură de Dumitru Mircea este acel gen de povestire citită de părinţi copiilor, seara la culcare. Atât copilul cât şi părintele îşi va avea propriile întrebări, fiecare după gradul de maturitate, bineînţeles.
Mama, sărmana, căci nu mai este, şi fie-i ţărâna uşoară acolo unde se odihneşte de veci, a avut un vis: să meargă pe marmură! Şi cred că ar fi meritat. O singură dată am auzit-o zicându-i tatei: „Să fi avut bărbat după mine, mergeam pe marmură!” Si eu în mintea mea mă gândeam: „Să meargă pe marmură? Dacă va merge ea, voi merge şi eu…”
Părinţii sunt întotdeauna stâlpii şi îndrumătorii fiecărui copil. Copil fiind, percepi într-un mod simplu şi naiv oamenii şi întâmplările vieţii. Mai apoi, când ai „mintea coaptă” începi să rememorezi amintirile copilăriei şi să le treci prin sita maturităţii găsind acele mici incompatibilităţi şi răspunsuri pe care mintea ta de copil nu le putea afla.
Mama este mereu sufletul unei familii, sprijinul, ghidul şi chintesenţa unei case. Pe umerii ei întotdeauna apasă grijile prezente, trecute şi mai ales viitoare. Ea este cea care parcă prevede viitorul şi îşi ghidează copiii pe drumul cel mai sigur.
Dumitraş (cum îl alintă mama), de mic copil, şi-a văzut mama întocmai ca fiecare copil, eroina cu puteri nebănuite, blajină şi cu vorba dulce. Moldoveancă muncitoare, de familie înstărită, întotdeauna a tânjit parcă după mai mult, niciodată mulţumindu-se cu ce are. Fizic, alerga de la o muncă casnică la alta, însă, mintea ei era mereu plecată pe căi necălcate de picior omenesc, mereu parcă printre stele, visând la mai mult, la lucruri neatinse.
Ca orice copil al cărui model în viaţă este întruchipat de mamă, în primul rând, şi apoi completat de tată, Dumitraş a fost într-un continuu studiu al părinţilor săi. A încercat mai întâi să găsească răspunsuri la comportamentul celor din jur, mai întâi cu mintea sa de copil; mai apoi, însă, în timp, alte întrebări le-au înlocuit pe cele din copilărie. Mai târziu, potrivit vorbei „trecutul te ajunge din urmă”, Dumitraş a corelat şi dorinţa mamei de a „merge pe marmură”.
Prin referirea continuă a mamei de a merge pe marmură, Dumitraş a tras concluzia, mai târziu, călcând el însuşi pe marmură, că mama sa voia să ajungă în locuri importante, în locuri măreţe. Cât de aproape sau de departe este oare de adevăr?
Castelul de marmură a fost pentru mine una din acele poveşti despre viaţa de la ţară, despre oamenii simpli, dar harnici, care îşi doresc mai mult, nu pentru ei, ci pentru copii lor; asta la prima vedere.
Ajungând la ultima pagină, mintea mea a început să disece povestea căutând mesajul dintre rânduri, mesajul de dincolo de aparenţe. Aşa am ajuns să percep povestioara lui Dumitru Mircea ca pe povestea de viaţă a unui om închis într-o colivie întocmai ca o pasăre, obligat să stea într-un loc şi să nu poată atinge niciodată înaltul cerului, obligat să fie singurul din mulţime ce visează la lumea de dincolo de gratiile coliviei.
Alte recenzii de la Dumitru Mircea:
