– “Dacă n-ai fi vrut să mergi cu mine, n-aş fi plecat, nu! pentru nimic în lume…”(pag.50)
Acelora dintre noi pentru care mulţii ani de şcoală nu au venit neapărat cu o netezire a drumului până la oamenii de cultură ai urbei natale, le spun, din proprie experienţă: mai târziu poate însemna chiar mai bine.
Pe cel care a fost Panait Istrati ( 1884, Brăila – 1935, Bucureşti) cititoarea din mine îl cunoaşte abia astăzi. Şi o fac, nu ştiu dacă este nimerit sau nu, de la ciulini; Ciulinii Bărăganului.
Un titlu şi un nume pe care, sunt aproape sigură, şi să le fi cunoscut în adolescenţă, nu le-aş fi întâmpinat la fel cum o fac azi.
Fiindcă atât cartea, cât şi omul, şi, intuiesc, mai toată literatura lui Panait Istrati, sunt intense, profunde, necesitând implicarea şi sentimentul unui cititor pasionat, întrucâtva matur şi asumat.
Citind despre viaţa lui, am avut surpriza să descopăr un Hrabal brăilean; a avut meserii numeroase şi pestriţe, multe dintre ele în sfera de jos a muncii, care, evident, i-au servit ca material literar în viitor.
Între acestea: ucenic la cârciumă, plăcintar, ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei.
Aventuros şi pasional, călătoreşte în mai multe ţări ( Franţa, Grecia, Rusia, etc), fremătând să facă lumea un loc mai bun şi curat.
Despre el, scriitorul Liviu Rebreanu spunea că este un visător, “naiv şi inadaptabil, ca orice scriitor adevărat.”
Prima scriere în proză, schiţa Mântuitorul – O amintire de la un Crăciun, semnată Istrian, apare în 1909, la ziarul România muncitoare, unde va publica şi o serie de articole.
În CV –ul său apare şi tentativa sinuciderii, căutând eliberarea de sărăcia cruntă, mizerie şi chinuri.
Între titurile renumite semnează Chira Chiralina, Moş Anghel, Mihail.
A tânjit după recunoaştere şi apreciere în ţara natală, a fost mai întâi îmbrăţişat, cum altfel, în Franţa.
În Ciulinii Bărăganului vedem la tot pasul tristeţea de mână cu voioşia, greutăţile cu jocul, deznădejdea cu speranţele.
Iar instrumentul prin care scriitorul înfăptuieşte această horă ciudată este copilăria.
Doar ea poate străpunge cerul plumburiu al sărăciei şi mizeriei cu jocuri inocente, chiote şi o imginatie care desfiinţează orice hotar.
În centrul jocurilor stau mai ales ciulinii, de care copiii sunt mai ales fascinati, iar adulţii, speriaţi.
Puştiul Matache, în vârstă de 14 ani, fiu al lui Marin şi al Anicăi, este isteţ şi aventuros.
După chinul în bălţile nesuferite, la pescuit, alături de bărbata sa mama, ia decizia de a pleca împreună cu tatăl său prin ţară pentru a vinde mai mult peste.
Decizie care le va schimba definitiv destinele şi se înfige pentru tot restul vieţii pe umerii şi în mintea lui…
La drum îi întovărăşesc numai fluierul tatei, o căruţă ramolită şi un cal epuizat.
Peste tot pustiu, singurătate, tăcere; numai în zare, uneori, ciulinii şoptesc promisiuni îmbietoare.
Între zile duse doar de o ora la alta, între imagini tulburătoare despre cursul vieţii ţăranului român, copiii negociază nasturi de sidef, bucăţi preţioase de pâine, sau încălţări.
Iar între timp, cuceresc “întreg pământul” cu imaginaţia, din care nu lipsesc, aproape niciodată, ciulinii; acolo nu ajung nici lipsurile, nici morţile stupide ale unor oameni dragi…
NOTĂ: 9 /10
Alte recenzii de la Panait Istrati:
