Romanul debutează cu tânărul Adrian care hotărăște că a venit clipa în care are dreptul “să înțeleagă viața așa cum o simte”. Autorul își începe istoria punând accentul pe Adrian și figura lui începe să prindă contur.
Și atunci când cititorul pare a fi intrat în istorie, atunci când este gata să urmărească prin ce peripeții se va aventura Adrian, autorul face o întorsătură, începând adevărata narațiune. Stavru devine brusc figura cheie și cel care își povestește viața sa. Stavru, negustor ambulant, numit de către toți “limonagiul” din cauza mărfii pe care o vinde prin bâlciuri – este văr de-al doilea cu Adrian.
Cum observă Adrian, în Stavru sălășluiesc două personalități: un Stavru bun și altul rău. Și în dorința sa de a afla care este adevăratul Stavru, Adrian îl provoacă pe acesta să-și povestească viața.
Astfel, aflăm dramele nenumărate prin care a avut de trecut Stavru. Viața îi fusese dreaptă, simplă, dureroasă. Fără vina lui, existența îi era caracterizată prin perversiune, violență și viciu. Trăise sub răsuflarea acestor calamități. Dramele se scurgeau una după alta încă din copilărie. Fiind fiu al unei femei care alesese desfrâul, amorurile și petrecerile, Stavru a avut de îndurat nenumărate încercări pe care viața i le-a pus în cale.
Aflăm că el împreună cu sora sa Chira cu patru ani mai mare ca el, locuia cu mama, care se abandonase plăcerilor vieții, primind în casa sa nenumărați curtezani. Chira împărtășea patima mamei, iar micul Dragomir (acesta era numele lui adevărat) avea ca funcție supravegherea întoarcerii tatălui care revenea mereu doar pentru a-i snopi în bătaie. Învățămintele pe care cei doi copii le primeau de la mama lor era să-și trăiască viața așa cum o simțeau, puteau fi o destrăbălată și un hoț, important era să-și păstreze sufletul și să fie omenoși, fiindcă un om fără suflet este un om mort care împiedică lumea să trăiască.
Când el avea 11 ani, iar sora sa Chira – 15 ani, după o bătaie cruntă din partea tatălui, mama dispare în lume. Cei doi copii rămași atunci practic orfani, dat fiind că tatăl nu avea grijă de ei, cad în capcana unui turc care o aruncă pe Chira într-un harem, iar pe Stavru îl pervertește.
Titlul acestui roman este pentru mine inexplicabil, figura Chirei apare doar episodic. Înțeleg desigur legătura pe care o avuse Dragomir față de sora sa Chira și faptul că imaginea surorii avea să-l urmărească toată viața. Însă, opera seamănă mai mult cu o spovedanie a lui Dragomir, decât cu un tribut adus Chirei.
Întreaga istorie te captivează și te face curios chiar dacă accentul este schimbat de fiecare dată pe o altă figură. Autorul parcă a vrut să ne ducă în eroare prin comutarea atenției de la un personaj la altul. În același timp, cititorul este cucerit de fiecare dintre personaje, chiar și de cele care par la început antipatice.
Necunoscutul și tragicul din această istorie te cuprinde de la început și te poartă așa până la sfârșit. Panait Istrati are un stil al scrierii de un realism dezolant. Imaginile sunt descrise în detalii și deși nu ai un punct culminant al istoriei, ești acolo cu sufletul la gură pentru a ajunge la final. Am apreciat finalul în care autorul și-a păstrat realismul neîncercând să creeze un happy-end care ar fi ieșit din topicul romanului.
Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutate miilor de oameni. Răul piere în aceeași clipă cu moartea celui care l-a înfăptuit – binele continuă să-și reverse strălucirea și după dispariția celui drept.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Panait Istrati:
