Am ales pentru această recenzie o carte deosebită despre care sunt convinsă că aţi auzit. Dacă nu, vă povestesc imediat despre ce este vorba. Eu am citit-o mai demult, înainte să se ecranizeze iar atunci când am auzit iniţiativa regizorului de a o transpune pe marile ecrane am fost curioasă de abordarea pe care o va avea. Camera de Emma Donoghue tratează elemente foarte delicate, ce trebuie evident asimilate ca lecţii de viaţă, deoarece sunt sigură că evenimentele relatate aici se pot întâmpla oricui.
Povestea o urmăreşte pe Joy, o tânără ce timp de 5 ani a fost ţinută prizonieră de către un bărbat necunoscut într-o cameră. În tot acest timp, ea a născut acolo un băieţel, Jack, ce nu a văzut niciodată lumina zilei şi nu a avut interacţiune cu mediul extern. Singura lui „casă” este acea cameră şi noi putem observa modul în care tânăra mamă îşi învăţa copilul să se adapteze şi să supravieţuiască în aceaste condiţii. Evident este ceva foarte ciudat la prima vedere, însă a fost şi foarte interesant să văd legătura formată între cei doi în tot acest timp.
La prima vedere pare un subiect plat, plictisitor şi nu crezi că s-ar întâmpla lucruri foarte dinamice între 4 pereţi. Nu este adevărat şi cine a crezut aşa a subestimat cartea. Accentul nu este pus pe acţiune, există într-adevăr anumite scene care te ţin în suspans, însă focalizarea se face pe relaţia mamă fiu în diferite momente ale vieţii lor. Jack este dependent de mama sa, nu ştie că există lumea de afară, nu a văzut niciodată un câine sau nu a interacţionat niciodată cu un alt om, însă are o tărie care m-a emoţionat teribil. Veţi vedea pe parcurs cât de curajos este şi cât de mult luptă pentru mama sa în toate condiţiile posibile.
Joy, pe de altă parte, a fost supusă unor chinuri mai mari decât Jack. I-au fost furaţi anii cei mai buni din viaţă, a făcut un copil cu omul care a ţinut-o prizonieră şi după anumite evenimente, va trebui să facă faţă vieţii de afară. Aici autoarea pune mare accent pe şocul post traumatic, depresie şi modul în care un om încercat de viaţă îşi poate reveni. Jack, fiind copil, a reuşit să se adapteze mai repede, să asimileze mai bine schimbările şi să fie alături de mama lui în aceste momente grele. Am fost copleşită de emoţii, de modul în care rolurile s-au inversat acum şi în felul în care băiatul vine în apărarea mamei după tot ce aceasta a făcut pentru el. Am râs alături de ei, m-am bucurat atunci când şi-au găsit liniştea şi am plâns atunci când şi ei erau trişti. Indiferent ce s-a întâmplat, indiferent de momentele de rătăcire ale lui Joy, aceasta s-a întors întotdeauna la Jack, şi am apreciat faptul că nu l-a tratat diferit pentru ce tatăl lui le făcuseră. Până la urmă ambii au fost victimele sale, iar un copil nu are nicio vină pentru deciziile adulţilor.
În concluzie, vă recomand o carte atipică, ce ne vorbeşte despre puterea relaţiei dintre mamă şi fiu, care poate să şteargă orice amintire urâtă. Cartea te pune faţă în faţă cu anumite situaţii surprinzătoare şi te întreabă ” Tu cum ai proceda?”. Sunt foarte curioasă să ştiu dacă îmi veţi urma sfatul şi o veţi citi.
Alte recenzii de la Emma Donoghue:
