Cu o reală bucurie l-am descoperit pe poetul Dan Stoica, prin intermediul volumului ” Uită-ne, toamnă!”, plin de panteism, vervă, un discipol evlavios al naturii care se pierde și se regăsește în chenarul forestier al pădurii care murmură stropi de eternitate revigorantă, care picură vise și amintiri străvezii.
CE MARE ERA LUNA!
Ce mare era luna în copilărie.
M-ascundeam de ea în strugurii din vie.
Din spatele frunzelor întunecate,
O priveam cum trece agale, mândră, peste toate.
Te ascundeai și tu cu mine,
Printre stânjenei, regina nopții și sulfine.
De frica lunii, mă strângeai în brațe.
Înfloreau sânii tăi, în roze de mătase.
O priveam cum coboară și se ascunde-n stejari
O căutam a doua zi printre copacii rari.
Ea ne găsea întotdeauna, noi niciodată.
Unde e luna de atunci? Dar tu frumoasă fată?
Fost cadru didactic, actual pensionar, înamorat de literatură și pictură, iubitor de frumos, cu o condescentă educație creștin-ortodoxă, Dan Stoica ne înfățișează în versificația simțirilor sale un panteism care nu are nimic din patristica și scolastica vechilor extrovertiri frumos poleite în caligrafia evitării, manifestând o predilectă înclinație spre natura primordială din care a început totul și unde sfârșește totul.
DOAMNE!
Doamne!
Stai acolo pe buturuga aia bătrână și nu spui nimic.
Ai chipul nefericit.
Te uiți la noi, dar nu vrei să ne vezi,
Nu vrei să ne crezi.
Îți arunci privirea peste arțari, peste fagi.
Cât de mult am vrea să fim din nou, copii tăi dragi.
Te ridici și pleci agale, pe drumuri de sălbăticiune.
Lumina și căldura pleacă odată cu tine.
Coboară noaptea rece, noaptea cea mai neagră, noaptea de tăciune.
Muzicalitatea versificației urcă și coboară prin partituri îngemănate intempestiv sau molatic în tatuajele unor trăiri coagulate în zboruri de clipe, impresii și dureri deja cicatrizate, existând totuși o anumită te tânguitoare rugăciune rostită cu buzele încleștate care, într-un extemporal al sincerității purtat cu sine, rostogolește amintiri, când șugubețe, când ușor colțuroase și totuși duioase, ca o eternă regăsire în risipire, dansând într-o echilibristică bidimensională în care lumina și întunericul pastelizează o lume cu rostogoliri și înălțări rumenite sau abia pârguite ale unui om care a primit și a oferit poate nu cu aceeași măsură.
Citiți-i versificație, pentru că într-adevăr chiar merită!
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Dan Stoica:
