Mitul femeii, între mesalinic și neîntinare, cunoaște în versurile lui Dan Stoica din volumul ”Am vrut să-ți sărut inima!” o idealizare a cotropirii sub sub un iz de păcat boem.
” Mi-am lipit urechea de scioca ascunsă , a pulpelor tale
arse de nisip și soare,
și am auzit fluxul și refluxul din noaptea trecută
de pe plaja caldă.”
( Scoica ascunsă)
Durerea celui care a rămas o clipă în plus, se cicatrizează, firesc și uneori chiar serafic, prin înșiruiri de cuvinte văruite în litanii, într-un amestec de luptă și resemnare, zboruri și alunecări, toate prinse în lupta dintre diurnul răzmeriței și nocturnul nostalgiei.
” Învolbură vântul cosit
Ochii tăi erau mure târzii.
Singur prin păduri, azi alerg rătăcit.
Te mai aștept încă să vii.”
( Învolbură)
Desfășurată într-un cadru idealizant, undeva între ” oare a fost sau nu a fost”, iubirea proslăvită în tânguitoare versificații, are acel parfum al tendențiozității permisive care face din păcatul orginar o virtute necesară.
” Nu mi-am oprit limba să lingă miere
nici ochii să soarbă în miez de noapte stele,
nici buzele să sugă sfârcuri roz de acadele,
nici dinții să muște sânii rotunzi și goi,
dar mai ales inima să facă dragoste pe flori de tei.”
( Nu mi-am oprit…)
Natura din priviri și cea din suflet, atrăgându-se și respingându-se într-o luptă de lumini și umbre, naște frunze de amintiri și ramuri de dorințe.
Cu siguranță că Dan Stoica iubește, și o face frumos, lăsând senzorialul să se înaripeze sub imboldul onirismului panteic, crestând poteci deșirate în trupul fusiform al simțirilor fremătătoare.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Dan Stoica:
