Dacă mă ucid pentru ceea ce fac, nu ar fi o moarte frumoasă?
În teorie sună romantic, în practică prea puțin.
Cartea este o confesiune, văzută de autor ca necesară pentru a-și comemora tatăl și munca dusă de acesta pentru implementarea unui sistem igienic și sanitar evoluat care să prevină epidemii și alte molime într-un oraș columbian. O privește ca pe o formă de răzbunare contra celor care i-au asasinat tatăl. Nu una crudă, cum a fost asasinarea acestuia, ci una ce îmbracă haina educației primite, a blândeții și toleranței. A conștientizării că suntem neputincioși în fața haosului pe care tot noi îl alimentăm.
Hector Abad Gomez, profesor universitar, medic igienist, epidemiolog, militant pentru emanciparea condițiilor de igienă din cartierele limitrofe și sărace, a înființat și condus Departamentul de Medicină Preventivă și Școala Națională de Sănătate Publică din Columbia și a dezvoltat programe practice de sănătate publică pentru populația săracă din orașul Medellín.
Pe fondul violent al anilor ’80, când drepturile omului erau încălcate grav în Columbia, Gomez a luptat pentru justiție și egalitate socială. Datorită insistențelor sale și datorită convingerilor situate în dezacord cu puterea politică a acelei vremi, a fost etichetat ca simpatizant al trupelor de gherilă de stânga din țară și asasinat de o facțiune paramilitară de dreapta.
Cu un stil fin și plin de lirism, lipsit de dramatism și victimizare, autorul scrie un memento privind violența politică pe care au îndurat-o sute de mii de victime columbiene în decursul câtorva decenii. Pune accent, spunând o singură poveste, a propriei copilării, pe valoarea fiecărei vieți umane în parte și importanța egalității și libertății individului în general. Creionându-și tatăl, atât în viața privată și intimă de familie, cât și prin implicarea din cercurile sociale și turbulențele politice ale vremii, jurnalistul face o analiză detaliată a modului, motivelor și consecințelor acțiunilor acestuia.
De asemenea, face o expunere succintă a situației din anii ’80 când cartelurile grupurilor paramilitare de dreapta – inclusiv cartelul care a acționat asupra orașului Medellín, orașul de rezidență al familiei Abad – au terorizat populația, lăsând în urmă un nesfârșit număr de cadavre ale unor oameni marcanți, luptători pentru libertate și egalitate de șanse. Crimele ideologice și amenințarile făcute în rândurile profesorilor, comuniștilor, unioniștilor și militanților erau fapte obișnuite în acele vremuri violente și tulburi. Mi-aș fi dorit ca autorul să insiste și să ofere mai multe informații despre aceste grupări paramilitare, modul lor de acțiune și teroarea pe care o împrăștiau pentru a avea o viziune mai clară asupra scenei sociale deoarece este clar că informația o deține atât ca jurnalist activ cât și ca fiu al victimei.
Titlul ales, referirea la uitare ne obligă să reflectăm la efemeritatea condiției umane, la dispariția fizică care precede și favorizează dispariția amintirii, la minciuna nemuririi în care este îmbrăcată viața, dar toate acestea par a fi într-un fel anulate de preluarea bunătății, înțelepciunii și aplicării ideologiei tatălui de către fiu. Conferă continuitate visului și speranțelor acestuia. Prin această confesiune, autorul invită la dialog și reflexie deoarece așa cum spune și tatăl său, cheia pentru boala violenței este toleranța și „fanaticul este cel care nu admite explicații, nu aude motive de la alții. Este închis mental la dialog și nu admite emoțional posibilitatea de a greși. Această atitudine, deși aparent fermă, dezvăluie mai degrabă o insecuritate intimă și o teamă ascunsă de a nu avea dreptate.” Prin această carte, autorul se asigură că tatăl său nu va ajunge niciodată doar praf și amintirea eforturilor sale va rezista patinei timpului. Cel puțin la asta m-a dus pe mine cu gândul, dar este foarte posibil să mă înșel deoarece eu nu-s cititor de poezie.
Munca, curajul și activismul său în sănătatea publică i-au adus mulți prieteni, dar la fel de mulți dușmani. Diferența între prima categorie și ceilalți era poziția socială și influența politică. Deoarece admirația venea din cartier, din stradă, de la oamenii săraci pentru care milita iar opresiunea și contestarea de pe altă treaptă. În Columbia, grupările paramilitare care deja formaseră un stat paralel își canalizau violența și asasinatele către universitățile publice deoarece susțineau că acestea alimentează ideologia subversiunii și instigă masele la ură. Se elimina astfel inteligența și speranța.
Columbia devenise cel mai violent stat din lume. Populatia se obișnuise cu conflictele armate între gherilele oponente politic, cu delincvența, cu exploziile teroriste, cu mafia și traficul de droguri. Erau lucruri care țineau de rutina zilnică. Această stare de nesiguranță și amenințare continuă a mai pus Columbia într-un top: a treia populație civilă strămutată din lume.
Compasiunea tatălui crește și este imposibil de stăpânit după moartea surorii autorului, victimă a unui cancer de piele galopant. Episodul acestei morți are ca urmare destrămarea păcii și a paradisului familial, iar tatăl, luptând cu tristețea și furia, renunță la orice formă de a-și ascunde sau masca convingerile, organizează proteste publice, scrie articole, susține discursuri pentru a expune toată mizeria și nedreptatea lumii în care trăiește. Prudența și precauțiile dispar, iar angajamentul lui social devine total. După pierderea suferită, niciun sacrificiu nu mai părea prea mare.
În ciuda vehemenței sale și a deselor ieșiri publice pentru a incrimina violența, moartea doctorului a fost o lovitură neașteptată și a uimit țara. Omul care a luptat pentru apă potabilă curată și toleranță, a fost asasinat în plină stradă într-un mod sângeros și violent.
Dacă sarea se va altera, cu ce se va mai săra?
Jurnalistul vorbește pe larg despre decăderea sistemului de educație public, despre obligația de a urma un liceu confesional pentru a beneficia de un nivel decent de educație, despre habotnicia acestui sistem catolic represiv care repudia și considera dăunătoare socialismul, materialismul, ateismul, laicismul și chiar mondenul, despre cruciada purtată contra senzualității și sexualității folosindu-se de teribila frică de păcat, de un sistem de pedepse crude și amenințarea cu veșnicul Infern. Între educația conservatoare de la școală și religiozitatea practicată de femeile din casă, singurul respiro al copilului îl reprezentau discuțiile bazate pe rațiune și știință pe care le purta cu tatăl său, astfel educația sa a găsit culoarul de echilibru între tradiționalism catolic și iluminism rațional și științific, între amenințarea mâniei unui D-zeu atotputernic și umanitate ideologică și spirituală.
Nu-și idealizează tatăl ci îl prezintă cu talente și cu defecte: naivitate în privința oamenilor, lipsă de disciplină, puțină vanitate, o tendință machist-sexistă când venea vorba de propria soție, ignoranță totală pe parte de simț practic. Dar un om care a încurajat educația cu blândețe, toleranța, deschiderea, lipsa impunerilor și a condiționărilor, a pedepselor și a așteptărilor, care a mizat pe susținere permanentă.
Inițial cartea îți dă senzația că este un memoir despre o legătură deosebită între un tată și un fiu, legătură minunat descrisă, dar la un moment dat, deviază de pe această traiectorie și pune accent pe implicații politice și sociale complicate, pe situația foarte tulbure și instabilă din țară. Aici aș fi preferat să-mi explice și să primesc mai multe informații despre cauzele acestei situații, despre grupările teroriste, conflictul dintre ele și istoria recentă. În schimb mi s-a părut că s-a exagerat ușor cu un număr prea mare de articole și opinii citate direct pe pagini întregi aparținând tatălui și altor militanți. A fost singurul minus al cărții din cauza căruia n-a primit punctaj maxim. O recomand cu toată inima.
Alte recenzii de la Hector Abad Faciolince :
