Bună cartea, cititori, oriunde v.aţi afla!
Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina nu este povestea trenului spre Samarkand. Este povestea lui Deev, combatantul forţelor civile de tineret. A inimii lui curajoase. A îndârjirii sale de a salva toţi copiii din tren. A victoriei sale din final.
Povestea
Anul 1923. Rusia. După Războiul Civil. Copii fără părinti, fără adăpost. Sate pustii. Apă şi mâncare puţină. Nebuni. Pe acest fundal, Deev este însărcinat să ducă 500 de copii din Povolgia spre Samarkand, spre un trai mai bun. E ajutat de felcerul Bug, bucătarul Memelea, comisarul pentru copii Belaia şi un grup de surori medicale. Şi în final de drum, de directoarea orfelinatului din Samarkand, Davidova. Împreuna şi uneori, separat, vor încerca să ducă misiunea la bun sfârşit.
Trenul lui Deev
Eu nu am citit Trenul spre Samarkand. Eu am citit Trenul lui Deev. Povestea frământărilor sale interioare. Luptei sale cu foametea , cu răutatea oamenilor. Disperarea lor, renunţarea când totul devenea pierdut, crima care apărea parcă de nicăieri şi se transformă în ceva obişnuit. Poveste presărată cu iubire şi milă, cu gesturi de sacrificiu care mişcă cititorul până la lacrimi. ” Să fii bun nu înseamnă să promiţi vrute şi nevrute…să fii bun înseamnă să te gândeşti la toate. să te temi de toate. şi să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să ştii cum să refuzi. Să struneşti. Să pedepsşsti. Şi să-ţi ascunzi sufletul milostiv cât mai adânc în buzunar, ca să nu se iţească. Uneori, ca să fii bun trebuie să pari rău!”
Deev
Un personaj complex care este caracterizat din toate direcţiile: de gândurile sale, faptele şi deciziile luate în momente cruciale, de oamenii din jurul său. De călătoria spre Samarkand pe care el o vede ca pe o ispăşire a păcatelor: e posibil ca el să îi fi omorat pe unii dintre părinţii copiilor din trenul sanitar. Pregătiţi-vă, cititori, să cunoaşteţi un supraom pe care nu îl veţi uita curând! Un supraom departe de a fi perfect, dar un supraom.
Între ficţiune şi realitate
Bunicul scriitoarei s-a născut într-o familie de ţărani cu mulţi fraţi şi surori. După 1917 a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre ” trenurile lui Dzerjinski” . A supravieţuit. Jumătate din copiii acelei călătorii, nu. După război, bunicul e pe punctul să renunţe la al treilea fiu şi să-l trimită la o casă de copii din cauza foametei. Nu a făcut-o. Acest al treilea fiu este tatăl scriitoarei: Şamil Zagreevici Iahin. Lui îi este dedicată cartea. Guzel Iahina scrie romane. Dar scrie şi istorie. O istorie dureroasă din care noi trebuie să înv[ţăm să nu repetăm greşelile.








