Maitreyi

Carte de extaz senzorial și mistica dăruirii, Maitreyi este mult mai mult decât o sumă de febre erotice, traversate în decorul "literaturii coloniale" cu fervori gidiano-papiniene ș.a.m.d. Ea presupune o anume educație a simțurilor, o încărcare spirituală a voluptății, paralel cu frăgezirea senzuală a experiențelor livrești. Cum bine observa Allan, "patima de joc" a acestei feminități explozive anulează „obsesia păcatului" - iată cheia morală a cărții. - Dan C. Mihăilescu Fragment din cartea "Maitreyi" de Mircea Eliade: "Maitreyi mi se părea mândră și disprețuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zâmbet distant și puțin răutăcios. Plecă întotdeauna mai devreme, ca să mănânce pân, și cum trecea într-o odaie vecină începea să râdă și să vorbească bengali. Cu mine nu vorbea niciodată când ne aflăm mai mulți laolaltă; iar dacă o întâlneam singură, nu îndrăzneam eu. Mi-era teamă să nu calc vreo regulă din acel necunoscut ceremonial al bunei purtări indiene. De aceea mă prefăceam adeseori că n-o văd și mă retrăgeam în odaia mea. Mă întrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atât de schimbătoare a feței (căci erau zile când se urâtea și zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e într-adevăr simplă ca o primitivă, așa cum îmi închipuiam eu că sunt indienele. Și apoi, ca să nu mă las furat de gânduri inutile, scuturăm cenușa pipei și mă reîntorceam în lectură. Biblioteca inginerului ocupă două odăi la parter și în fiecare zi aduceam pe masa mea alte cărți. Odată - trecuseră numai câteva săptămâni de la venirea mea în Bhowanipore - m-am întâlnit cu Maitreyi în verandă. O salutai aproape automat împreunând palmele în dreptul frunții, căci nu știu de ce mi se părea stupid să ridic cascheta colonială în fața unei indiene (poate credeam că aș putea-o jigni cu un salut străin rasei ei; sau poate o salutăm așa ca să-i capăt încrederea). - Cine v-a învățat salutul nostru? întrebă ea, zâmbindu-mi neașteptat de prietenește. - Dumneata. (Îmi amintii scena, penibilă, a întâlnirii din mașină.) Mă privi o clipă, figura i se descompuse de o frică aproape carnală, buza îi tremura și fugi pe coridor, fără să-mi spună un alt cuvânt. Intrai în cameră stânjenit. Mă hotărâi să-i spun inginerului toate acestea, să-i mărturisesc cât de încurcat sunt, să-i cer să mă învețe ceva. La câteva zile după aceea, când eu mă întorsesem de la birou și stăteam trântit pe pat, obosit, fără gânduri, Maitreyi a bătut la ușa mea. - Vă rog să-mi spuneți când se întoarce tata, vorbi ea rezemându-se intimidată de ușă. Sării în sus zăpăcit (mărturisesc că nu știam cum să mă port cu fața aceasta) și-i spusei tot ce știam, în mai multe cuvinte decât ar fi fost nevoie și fără să îndrăznesc s-o poftesc înăuntru să șadă. - Mama m-a trimis să vă întreb, adăugă ea, timidă, țintuindu-și totuși privirile în ochii mei. Nu vă distrați destul în casa noastră și de aceea rămâneți ceasuri întregi singur, aici în odaie. Mama spune că dacă lucrați după apusul soarelui vă îmbolnăviți. - Ce aș putea face altceva? o întreb. - Dacă vreți, vorbiți cu mine... Sau vă plimbați. - Nu mai am prieteni, îi spun sincer, apropiindu-mă de ușă. Nu mai am la cine să mă duc. Mă plimb destul când mă întorc de la lucru. - Vă distrați mult mai bine acolo, în Wellesley Street, vorbi ea zâmbind. Apoi, parcă și-ar fi amintit ceva, se îndreptă către verandă. - Mă duc să văd dacă au venit scrisori. Rămăsei rezemat de ușă, așteptând-o. Fredona un cântec fără melodie, așa cum auzeam serile înainte de a adormi, din odaia ei. Știam că sus, cu ferestrele în ulicioara ce străbate maidanul și cu o ușă în balconul bine înveșmântat în glicine cu floare roșie, se afla odaia ei.”