Recenzie “Războiul care mi-a salvat viața” de Kimberly Brubaker Bradley

Ei bine, acum după terminarea cărții îmi răspund și mie și vouă la această dilemă: da, războiul poate salva vieți, este vorba de acele vieți în care exista o luptă pe timp de pace. Vieți fragile care pe timp de catastrofă umană își pot găsi alinarea, dat fiind faptul că oamenii devin mai sensibili față de necesităților celor din jur. Devin mai atenți la aproapele lor.

Ada este o fetiță de zece ani cu picior strâmb congenital. Și dacă pentru majoritatea copiilor această problemă înnăscută este fixată în primele luni ale vieții, iresponsabilitatea mamei Adei a dus la crearea ireversibilului. Având o mamă care niciodată nu a dorit-o nici pe ea și nici pe fratele ei Jamie, Ada trăiește un adevărat calvar. Dacă fratele ei de șase ani are voie să hoinărească pe străzile Londrei, ei nu i se permite nici măcar să iasă până la veceul comun. Ea este ținută închisă în casă. Unica sa alinare este să privească pe geam copiii care merg la școală. Și desigur visează să ajungă să meargă și ea într-o zi la școală.

Citind pasajele în care mama își umilește propria fiică la un nivel neimaginabil, am simțit sentimente de repulsie, milă, dar și furie la gândul că undeva în lume chiar există copii batjocoriți și maltratați de către proprii părinți. Cum războiul va fi acea portiță de salvare oferită acestor doi copii, vă las să descoperiți citind cartea.

Dincolo de problema abuzului copiilor, acest roman scoate în evidență și o altă temă foarte sensibilă societății noastre – acceptarea tuturor oamenilor indiferent de aspectul fizic. Acceptarea și încadrarea în societate a persoanelor speciale rămâne a fi o problemă majoră chiar și pentru perioada modernă. Încă avem prejudecăți, limitări și carențe în deschiderea și toleranța față de cei diferiți de noi. Încă privim circumspect de câte ori vedem pe stradă o persoană diferită de noi, încă îi blamăm pe unii, îi umilim pe alții pentru aspectul neconvențional (după standardele noastre) pe care îl au. Încă ne simțim în dreptul de a arăta cu degetul ceva ce ni se pare nouă “anormal”.

Unele pasaje ale cărții mi-au părut dure, altele emanau căldură. Însă, per ansamblu cartea trezește sentimentul de speranță și reînviere. Asistăm la transformarea personajelor centrale, îi vedem evoluând și căpătând culoare.

Am întrevăzut aici o mică asemănare cu “Minunea” lui Palacio, doar dacă se are în vedere acceptarea celor diferiți. Recomand cartea deopotrivă maturilor cât și copiilor. Cred că este o carte pentru toate vârstele.