Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare este un prequel la Jocurile Foamei. Jocurile foamei e o distopie de succes ce a avut și o ecranizare pe măsură. O lume postapocaliptică redusă la absurd, ca o balanță cu două talere: de o parte plebea, care se zbate să iasă din mocirlă, care se luptă înverșunat pentru fiecare gură de aer, și de cealaltă parte, norocoșii, ce au nevoie de adrenalină pentru a simți din nou că trăiesc și pentru a-și omorî plictisul. Sub fațada poleită a vieții Capitoliului, monstrul sângeros al cruzimii este adus la statut de zeu atotputernic. Un monstru ce se hrănește cu adrenalină. Recenzia completă aici.
Ce sunt Jocurile? O pedeapsă. Dar de ce Capitoliul n-a recurs la un bombardament, la un război direct, de ce a ales varianta Jocurilor? Crime atroce între copii. Poate li s-a părut cea mai grea pedeapsă. Ce te-ar putea durea mai tare decât suferința și moartea propriului copil? În fiecare an, Districtele își plătesc Tributurile. 24 de copii abandonați într-o arenă care luptă prin orice mijloace să supraviețuiască. 24 de copii transformați în monștri. Nu e loc de empatie, de milă sau compasiune. Viața primează, râcâind cruzimea și în cel mai blând suflet. Și cei mai inocenți dintre noi pot deveni ucigași. Firea omenească e dezbrăcată de toate straturile de haine impuse de civilizație și pusă să defileze în toată splendoarea ei. Iar copiii lor sunt inferiori copiilor noștri. Cetățeni de rangul doi. Umani, dar animalici.
Jocurile Foamei se țin deja de zece ani. Zece ani au trecut de la rebeliune. Zece ani de când Districtul 13 a fost spulberat. Zece ani de când Capitoliul pedepsește rebelii. Capitoliul și Districtele n-au prins încă gustul drogului. Ideea preluată din antichitate, de la luptele cu gladiatori, sub cunoscuta sintagmă „pâine și circ„, nu și-a atras încă adepții deoarece mijloacele și bugetul sunt reduse. Jocurile n-au opulența și grandoarea celor cu care am fost obișnuiți în trilogie. Sunt încă experimente și încercări de atragere a publicului să participe activ. Sunt primii pași ai organizatorilor de a captiva. E prima ediție cu mentori, aleși dintre elevii străluciți ai Academiei. Capitoliul încă se luptă să–și revină după distrugerile și pierderile provocate de război. Sărăcia domnește, dar este ascunsă din aroganță și mândrie. Prejudecata, discriminarea și ura sunt principalele considerente ale vremii.
E povestea lui Coriolanus Snow, viitorul președinte, actualmente adolescent și mentor angrenat în Jocuri. Orfan, purtând un nume cu pretenții, Snow trebuie să-și motiveze Tributul să câștige. Premiul e șansa lui să se scuture de sărăcie și să–și clădească o viață. Nimeni nu știe că familia Snow a fost ruinată de război deoarece orgoliul e boală grea și se hrănește cu admirația și stima celorlalți. Ceea ce afișează Snow – prestanța, curaj, demnitate, aroganță, putere – este doar o mască sub care un copil speriat, înfometat și singur se luptă să respire. Participarea la Jocuri trebuie să fie mâna lui norocoasă și se agață de ea cu disperarea înecatului, iar oamenii aflați pe marginea prăpastiei sunt cei mai periculoși. Este, în esență, cel mai egoist și calculat profitor pe care l-am întâlnit în ultimul timp. Dacă eleganța e condiție obligatorie, pentru orice altă „scăpare” se pot găsi scuze. Snow trăiește pentru imagine. Așa a fost educat. Știe că fără ea, viața lui se va prăbuși ca un castel de cărți de joc. Vulnerabilitatea statutului îl obligă să–și scoate ghearele. Și fiecare sacrificiu pe care se vede nevoit să-l facă, îi mai smulge o bucățică din suflet.
Încă nu m-am decis dacă Snow e un psihopat genial sau un erou național empatic, dar recomand să-i citiți povestea după ce terminați trilogia.
Alte recenzii de la Suzanne Collins:
