Mi-a plăcut foarte mult. Mi-a părut mult mai bună și mai antrenantă decât Circe. Pare că urmărește mai îndeaproape realitatea legendelor mitologice, fără a încerca să ascundă gunoiul sub preș și optând, fără teamă sau inhibiții, pentru o versiune originală. Personal, n-am nimic împotriva relațiilor sexuale consimțite de ambele părți, de orice fel ar fi și orice parteneri ar implica, și ținând cont de faptul că mitologia are o viziune foarte relaxată și îngăduitoare față de homosexualitate, n-am fost nici surprinsă, nici oripilată, deși e prima dată când dau de această versiune a „prieteniei” dintre Ahile și Patrocle. Nu-s nici vreo avizată în materie de mitologie, e adevărat. Știu doar numele mari și poveștile renumite ca marea majoritate. Dar mi-a plăcut cum a abordat autoarea povestea de dragoste. Din versiunea autoarei, cei doi n-au cum să fie veri, deși conform lui Homer și altora chiar sunt, dar legăturile de sânge n-au constituit niciodată un impediment pentru dezvoltarea unor relații sexuale în mitologie.
Patrocle este repudiat de tată, din cauza impresiei de slăbiciune de care acesta îl suspectează, și este surghiunit, având ca scuză un omor, la curtea regelui Peleu, tatăl semizeului Ahile, conceput cu nereida Thetis. Conform autoarei, nu sunt nici măcar frați de arme, deoarece Patrocle nu are înclinație și talent pentru așa ceva. Poate nu era un zeu al războiului, dar toți băieții din acea vreme erau antrenați și educați pentru a ști să învârtă o sabie. Așa funcționa societatea: bărbații mergeau la război, femeile creșteau prunci. Dar, crescând împreună, primind aceeași educație de la centaurul Chiron, între cei doi se naște o dragoste profundă înlesnită de prietenia sinceră și deschisă pe care au legat-o de copii. Patrocle nu este nici frumos, nici curajos, nici de neînvins, nici destinat să devină o legendă. E un băiat speriat, ușor antisocial și singur, trezit printre străini. Afecțiunea lui bruscă pentru Ahile a fost cauzată și de nevoia de a se apropia de cineva. Și, probabil Ahile a fost primul care i-a căutat prietenia deoarece este un prinț privilegiat, învățat să obțină orice își doreste și înzestrat cu un caracter sociabil și exuberant. Prietenia lor se clădește încet în timp, nu apare peste noapte. Iar intimitatea sexuală, după ani de prietenie strânsă, vine firesc, nu forțat.
Cei doi devin inseparabili și se obișnuiesc să aibă încredere și să se bazeze unul pe celălalt, de aceea în momentul în care intervine și latura sexuală nu e nimic nefiresc sau vulgar. De fapt, Patrocle, cu cât cei doi înaintează în vârstă, pare a deveni un fel de conștiință a lui Ahile. Cei zece ani petrecuți la porțile Troiei, prădând, atacând, ucigând, își pun amprenta și îl schimbă pe Ahile. Reacția lui în momentul în care Briseis este revendicată de Agamemnon redă perfect schimbarea petrecută în caracterul său. Patrocle pare a fi îngerul de pe umăr care trebuie să insiste tot mai mult de fiecare dată pentru a-l convinge să-și reconsidere gândurile și faptele. De fapt, spre final, momentele petrecute de cei doi în intimitate sunt singurele în care umanitatea și bunătatea lui Ahile mai reușește să iasă la suprafață. Războiul acesta care nu se mai sfârșește l-a transformat într-o persoană diferită de cea care a pus piciorul pe plaja Troiei cu zece ani în urmă.
Deși iubirea dintre cei doi nu este confirmată de Iliada lui Homer, autoarea respectă firul legendelor grecești și ne relatează povestea celui mai cunoscut erou grec al mitologiei din perspectiva celui mai bun prieten al său, Patrocle. Rezultatul e că, deși dăm de un zeu al războiului, mândru, răsfățat, privit de toți ca fiind cel mai bun dintre ahei, convins de mic de destinul măreț de care va avea parte, cunoaștem și o latură a lui caldă și blândă, capabilă să iubească, pe care o dezvăluie doar celor apropiați.
Mi-a plăcut imaginea zeiței Thetis. Foarte realistă. Imaginea ei este mult mai apropiată de ceea ce ne-a învățat mitologia despre nemuritori. Egoiști, mândri, orgolioși, plini de ei. Autoarea nu încearcă să o umanizeze sau s-o transforme într-o mamă devotată. Este interesată doar de renumele și gloria fiului, care s-ar revărsa implicit și asupra ei, interesată ca profeția auzită la nașterea fiului să se împlinească. Eșecul de a-și vedea fiul transformat în zeu o demască și reorientarea către alt candidat la succes îi trasează caracterul perfid specific unui nemuritor și adevărata față.
Bineînțeles că toți știm povestea lui Ahile, dar citind această versiune am avut surpriza să privesc întâmplările din alt unghi și să mă gândesc altfel la unele substraturi ale acestora. Mi-am redefinit perspectiva pe care mi-o făcusem despre unele personaje. În timp ce filmul Troia marșează pe caracteristicile de semizeu, pe invincibilitate, tărie, forță, Miller îl dezbracă de armura războinică și ne povestește despre omul Ahile, despre frica de a nu se ridica la înălțimea așteptărilor, despre dragostea pe care a trăit-o, despre nesiguranța, despre blândețea, despre speranțele și visurile lui. Ahile luptă pentru glorie, iar războiul nu favorizează afișarea unor trăsături empatice sau afective, de aceea relația cu Patrocle este cea care ne permite să-i cunoaștem latura umană și o diminuează pe cea de semizeu neînduplecat și de neînvins.
Alte recenzii de la Madeline Miller:
unde ai găsit cartea? o caut peste tot și e sold out:(