Autoarea Isabel Allende m-a cucerit cu volumele „Casa spiritelor” și „Țara mea inventată”, așdar am continuat să citesc cărțile pe care le-a publicat.
De această dată nu este vorba de un roman, ci mai degrabă de un volum de memorii, pentru că scrie despre femei în general pornind de la propriile experiențe de viață. Isabel Allende nu se dă în lături să scrie despre subiecte delicate, între care libertatea femeii, recunoașterea dreptului la muncă, divorțul, abuzul etc.
De multe ori ea se povestește pe sine, ne destăinuie tot felul de întâmplări legate de copilărie, de primul loc de muncă, de prietenele ei, de persoana care i-a publicat prima carte și prietenia care le-a unit … Am mai aflat despre problemele de sănătate, despre statutul social al familiei, despre relațiile romantice pe care le-a avut și multe altele.
E o carte pe care am citit-o usor, m-am simțit de parcă aș fi avut-o în față pe autoare. Ea își exprimă gândurile cu simplitate, dar de multe ori apelează la metafore și la autoironie fină, ceea ce m-a făcut să îmi mențin zâmbetul pe buze în ciuda subiectelor dureroase pe care le-a abordat.
Am trăit pe o mare furtunoasă, cu valuri care ba mă ridicau, ba mă trăgeau în hău. Și erau atât de mari, că atunci când totul mergea bine, în loc să mă relaxez, mă pregăteam pentru următoarea prăbuşire, mi se părea ceva inevitabil. Acum nu mai e așa. Acum navighez în derivă, zi după zi, mulțumită să plutesc cât timp mai e posibil.
La vârsta de 78 de ani scriitoarea se menține în formă, și, pe măsură ce întoarcem paginile aflăm diverse detalii despre stilul ei de viață.
Mă mențin în formă plimbând cățelele până la cea mai apropiată cafenea unde mă opresc pentru un cappuccino. Părinții mei au trăit sănătoși un secol și nu i-am văzut nicicând asudând la sală sau abținându-se de la mâncare. La masă beau un pahar-două de vin, seara un cockteil. La mesele lor erau smântână, unt, carne roşie, ouă, cafea, deserturi și tot soiul de carbohidrați interziși, însă cu moderaţie; nu s-au îngrășat şi n-auziseră de colesterol.
Sunt idei un pic diferite față de ceea ce se promovează în ultimii ani în mass-media și consider că acestea sunt subiecte ce pot da de gândit oricărui cititor.
Spre finalul cărții am aflat atât despre abuzurile asupra femeilor, statistici despre violuri și violența domestică cât și despre împrejurările în care Isabel Allende a început să lupte pentru drepturile femeilor.
„Ce vrem noi, femeile?” de Isabel Allende nu răspunde la această întrebare în mod explicit, precum definiția în dicționar, ci ne îndeamnă să reflectăm asupra condiției femeii în societate, asupra rolului pe care îl are în familie. De asemenea, este o carte binevenită pentru persoanele mature care au ocazia să afle că bătrânețea nu este o povară, ci o ocazie de a valorifica experiența acumulată în timp.
Alte recenzii de la Isabel Allende:
