Gabriela Garcia este o autoare debutantă. Femei și sare este prima ei carte și are destul potențial pentru a promite o evoluție ce merită urmărită. Are avantajul unei scrieri lirice care atinge la corazon și abia aștept să-i apară următoarea carte. Acest debut ne poartă pe urmele istoriei unei familii cubaneze dezrădăcinate, care de la a patra generație începe să se destrame, saga urmărind membrii de sex feminin. Unii rămân în Cuba și alții emigrează în State. Paralel membrii din State interacționează cu o altă familie ce încearcă să se stabilească în Miami după ce a fugit din El Salvador.
Ana și Gloria, mama și fiica din El Salvador, reprezintă drama imigranților. Situația Anei este cel mai bine redată de gândurile mamei sale:
Mă implorai să ne întoarcem în Florida, dar cum ți-aș fi putut explica? Erai atât de mică și de plină de speranță! Locul acela căruia tu îi spuneai acasă nu te recunoscuse niciodată, te ținuse mereu la depărtare, ca pe o reflexie schimonosită.
Cartea este o dramă și fiecare membru în parte are un trecut traumatizant de care încearcă să se scuture. Dar nu toți reușesc, nu toți sunt născuți pentru a fi supraviețuitori. Dar Garcia reușește să schițeze câteva caractere puternice care caută emanciparea și libertatea de acțiune și exprimare și, de la generație la generație, pare că determinarea și ambiția scad și personajele devin din ce în ce mai vulnerabile și mai debusolate.
Această saga începe în 1866 în Cuba și sfârșește în Miami în 2019. Povestea primei femei, Maria Isabel, desfășurată în perioada de debut a războiului de independență dus de cubanezi împotriva Spaniei, a fost dulce amăruie și mi-aș fi dorit să fie mult mai bine dezvoltată. Garcia pune pe tapet subiecte delicate: ca discriminarea rasială, decimarea populației băștinașe de către colonizatori, statutul inferior al femeii, dar și curiozități ca pupitrul de lectură – nelipsit în fabricile de trabucuri.
Povestea ne poartă din conflict în conflict și următoarea scenă o reprezintă perioada de început a revoluției lui Fidel Castro în care Dolores mi-a câștigat simpatia și a devenit preferata mea, aducându-mi aminte de o altă Dolores cu o poveste la fel de tragică și curajoasă. Și aici discriminarea de gen și violența domestică sunt caracteristici normale ale traiului femeilor cubaneze. Dar climatul beligerant le ajută pe cele îndrăznețe să-și ia soarta în propriile mâini și să se considere egale bărbaților.
Aceste două femei au făcut ce le-a obligat climatul social și indiferența comunității. Supraviețuirea lor și a copiilor lor a depins de faptele lor, unele reprobabile, dar absolut necesare.
Carmen, în schimb, a fost o enigmă, a rămas închisă în carapace și deși spre final se vede un început de dezinhibare, este mult prea rigidă pe tot parcursul cărții pentru a o înțelege în profunzime. Trauma din copilărie se suprapune cu eșecul pe care și-l impută ca mama și este clar că singurul mod în care poate supraviețui ciocnirii acestor două dureroase experiențe este detașarea. Este o femeie puternică care a făcut un obicei din a se ridica și a o lua de la capăt. Principiile ei sunt de neclintit și probabil numai datorită lor reușește să nu se frângă.
Jeanette a fost o victimă, dar nu a reușit să-mi stârnească empatia iar dependența ei de droguri nu mi-a părut un refugiu ci un teribilism prostesc. Călătoria ei în Cuba a rămas fără nicio urmare, a fost inutilă și nu a reușit să-și regăsească rădăcinile. Nu s-a putut identifica cu femeile pe care le-a cunoscut din cauza propriii superficialități deoarece ele au dovedit că pot supraviețui și depăși momente mult mai grele decât cele pe care le acuză ea ca fiind catastrofale în dezvoltarea ei. Am susținut mai ușor deciziile mamei sale decât pe cele luate de Jeanette și poate că Garcia are dreptate…
nici cele mai bune mame din lume nu izbutesc întotdeauna să-și salveze fiicele.
Mi-a lipsit foarte tare o confruntare între Carmen și Dolores și a fost singura dezamăgire a cărții. Cred că o discuție mamă-fiică față în față după ani de înstrăinare m-ar fi ajutat să înțeleg mai bine atitudinea lui Carmen deoarece aș putea înclina să-i pun comportamentul sub semnul lașității cu toate că gândurile ei din primul capitol mă împiedică să-i pun această etichetă. Dar este adevărat că în afară de sporadica relaționare dintre Carmen și Jeanette, poveștile personajelor curg în paralel fără a se intersecta.
Garcia vorbește despre discriminarea de gen și despre relații abuzive, dar pune accentul pe femei și pe modul în care sunt obligate să lupte pentru a supraviețui într-o societate profund patriarhală și indiferentă la problemele lor. Nu este o lectură ușoară, sunt multe forme de abuz în foarte puține pagini: viol, violență domestică, incest, deportare, manipulare, dependență, expulzare, sinucidere, dar imaginea de ansamblu este foarte vie, are puls și inspiră multă frustrare și durere. Garcia are potențial și mă duce cu gândul la Adichie si Morrison.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
