Din păcate, „Frații Karamazov”, de F.M. Dostoievski a făcut parte din lista mea de opere restante. M-o fi oprit ceva (să fie volumul? cruditatea?) să pun mâna pe ea mai devreme, dar am făcut-o acum și mă bucur că așa s-au aliniat stelele și că am înaintat cu bine în lectură. Mereu când încep o carte de 800+ pagini, mă ia cu frică. Frica de a o abandona, frica de plictiseală, frica de frica volumului. Dar, vorba prietenei mele: „Voi continua lectura Karamazovilor chiar dacă mă plictisește”. Dar nu am avut timp de pierdut cu plictiseala, din contră, m-am apucat strâns de carte și m-am dizolvat în această incredibilă sagă de familie.
Probabil trebuia să citesc și ceva în paralel, dar nu am reușit. Mereu când mă apucam de altă lectură, gândul îmi zbura la Alexei, Mitea, Ivan și Feodor, iar curiozitatea mea de a le cunoaște scheletele numai liniște nu a avut. Deși m-a secat emoțional, a meritat din plin și deja fac planuri pentru o următoare lectură dostoievskiană.
Istoria urmărește o familie extrem de distrugătoare: tatăl și cei patru fii ai săi de la trei femei diferite (bastardul niciodată recunoscut oficial și ceilalți trei concepuți în mariaje). Fiecare frate e chinuit de proprii demoni, propriile frământări. Cele mai memorabile aspecte ale narațiunii, și totodată cele care mi-au plăcut cel mai mult, sunt componenta psihologică a personajelor și povestea în sine. Feodor Mihailovici este un adevărat psiholog care diseacă vintrele fiecărui personaj, dând la iveală toată putreziciunea, fățărnicia, emoțiile parazitare și, în general, toată mizeria ființei umane. Trebuie să aveți un pic de răbdare cu primele două părți (4) pentru ca să pătrundeți cu adevărat în miezul poveștii, să cunoașteți bine personajele și să le urmăriți pierzania.
Dacă vă plac astfel de istorii familiale de amploare, atunci romanul „Frații Karamazov” semnat de F.M. Dostoievski e de neratat. Aici găsiți de toate, iar cele șapte păcate sunt zeama acestei opere voluminoase, pline, mirifice, pentru care eroii noștri se căiesc din plin și pe care le plătesc cu sânge. Mizeria omenească dă pe dinafară, iar uneori mi se tăia respirația de abundența acesteia. Romanul e mai mult decât lupta dintre bine și rău, e mai degrabă o dovadă că demnitatea și onoarea pot răzbate prin gunoaie, minciuni și depravare.
Nu vă lipsiți de lectura unui clasic cu substrat. Depăsiți frica de volum și urmăriți o sagă atât de calitativ și profund scrisă. Un adevărat deliciu sumbru!
Alte recenzii de la F.M. Dostoievski:
