Am citit Marile minciuni nevinovate în câteva ore, prinsă bine în intriga romanului. Mi-a depășit orice așteptare, fiind chiar mai bună decât Secretul soțului al aceleiași autoare, pe care la fel, am devorat-o cu doar o zi înainte.
Liane Moriarty spune de data aceasta poveștile lui Madeleine, Celeste și Jane și ale unei întregi comunități aparent unite și liniștite, însă care ascunde în spatele ușilor închise cu totul și cu totul alt fel de vieți. Autoarea arată cum secretele și minciunile, aparent mici, nevinovate și fără vreo intenție rea, duc la complicații de necrezut. Ele acționează parcă pe princpiul unui bulgăre de zăpadă care, pe măsură ce se rostogolește, se face tot mai mare și mai mare. Intrigile dintre membrii comunității, dar și din cadrul aceleiași familii surprind un pattern de relații abuzive, încordate și false, învăluite toate în zâmbete și nu mereu în cele mai bune intenții.
Structurarea narațiunii este aparte, acțiunea desfășurându-se în funcție de punctul culminant, central, către care se ajunge treptat, din trecut în prezent. Suspansul este amplificat pe măsură ce diferite voci și numeroase detalii – uneori contradictorii – vin să completeze povestea.
„Sorbea din vin. Și atunci simți. În stomac. O contracție ușoară. Dar tonul lui era relaxat. Amuzat. Dacă proceda cu tact, încă mai putea salva situația.” (p. 165)
Așadar, în Marile minciuni nevinovate, la fel ca în Secretul soțului, viața pare a se desfășura normal, liniar, fiind alcătuită din tot felul de detalii mărunte, de zi cu zi, aproape banale. Însă atunci când un singur element este deranjat, nepotrivindu-se ansamblului, repercusiunile sunt zgomotoase și ample. Ele ricoșează tot mai mult și mai mult și ducând la prăbușirea întregii existențe a individului, cu necesitatea reconstrucției ulterioare totale a acesteia. Iar schimbarea este fulminantă, de la o coborâre de pleoape la alta.
„Tonul și fața lui nu trădau supărare, dar Celeste simțea ceva în atmosferă, ca electrivitatea din aer înaintea unei furtuni. I se ridică părul pe brațe.” (p. 165)
Alte recenzii de la Liane Moriarty:
