Deși aveam multe alte cărți pe lista de to-read, ceva m-a determinat să scot Mic dejun la Tiffany, de Truman Capote, din bibliotecă și să-l citesc în mai puțin de o zi.
Romanul (sau micro-romanul, așa cum este deseori caracterizat) este scris la persoana întâi, având parte de un narator fără nume, scriitor de profesie, ce rememorează tangențele pe care le-a avut cu Holly Golightly, în urmă cu cincisprezece ani. Firul narativ este extrem de ușor de parcurs și te îndeamnă cu orice preț să continui lectura.
Puține personaje m-au impresionat, de-a lungul experienței mele de cititor, așa cum a făcut-o Holly. Nu exagerez când afirm că, dacă ar trebui să o caracterizez într-un cuvânt, acela ar fi fascinantă, la modul absolut. Un om al extremelor, al nonconformismului, al adaptabilității, al indecisivității și, mai ales, al unei superficialități atât de inteligente și justificate… Este, din punctul meu de vedere, incomparabilă.
De ce?
Pentru că nu știu ce être de papier și, în definitiv, ce om ar fi capabil să nege pericolul de care este înconjurat, în favoarea a ceva atât de neînsemnat precum motanul său, dar care ajunge să fie mai longeviv decât propria-i existență, așa cum o percepe instanța narativă.
Pentru că irealitatea acțiunilor sale, potențată tocmai prin verosmilitatea unei tehnici narative ce îmbină cu măiestrie rememorarea cu relatarea, duce noncomformismul la un nivel destul de greu perceptibil perioadei în care este plasat romanul, cea a anilor ’40, și contrazice, la prima vedere, vârsta protagonistei.
Holly este întruchiparea negării absolute, a aparenței și a dorinței de experimentare, a aspirației la Nou. Călătoare prin lumea sa cvasiexistentă, dar și prin viața sa, la fel de incertă, își maschează imperfecțiunile cu măiestrie și, de aceea, o consider perfectă, întru fragilitatea sa.
-Scumpule, mi-a cerut, vrei să cauți în sertarul ăla și să-mi dai poșeta? O fată nu trebuie să citească asemenea lucruri fără să se fi rujat înainte.
Cât despre instanța narativă devenită personaj, pot spune că aș fi acționat întocmai la fel, date fiind circumstanțele în care s-a regăsit. M-a surprins felul în care se menționează ziua de naștere a naratorului ca fiind 30 septembrie, fix la o zi după mine. Poate că Truman Capote nu s-a inspirat din horoscop, dar trăsăturile induse indirect acestui personaj nu pot decât să constituie un alt aspect potențiator al verosimiltății creației.
Titlul foarte bine ales al operei este, mai degrabă, un laitmotiv al acțiunii, o dorință a actantei legată de viitorul său atât de improbabil.
Concluzionând, opinez că personajul Holly Golightly va rămâne impregnat în mintea mea și, implicit, în mine, pentru mult timp. Cu toate că știu că este imposibil, o parte din mine va încerca întotdeauna să identifice măcar o zecime din tăria acestei ființe cu existență limitată și totuși infinită, prin eternitatea literaturii, în persoanele care mă înconjoară și, chiar dacă poate părea clișeic, Mic dejun la Tiffany a lui Truman Capote este genul de carte care te face să-ți dorești să o uiți, doar pentru a putea reexperimenta sentimentul pe care îl ai citind-o, descoperind-o și trăind-o, atât cât poți. Pentru că, de nevrut, nu știu dacă s-ar putea pune problema.
