„Mitologia Nordică” de Neil Gaiman este o colecție de cincisprezece mituri nordice repovestite cu flerul și umorul celebrului scriitor și scenarist. Cartea a apărut prima oară în anul 2017, fiind bine primită de către public pentru accesibilitatea și combinația sa armonioasă dintre limbajul modern și cel pitoresc, captivând cititorii într-o lume populată de zeii Asgardului și de uriașii gheții.
Autorul deschide cartea cu o prezentare a celor trei personaje principale ale mitologiei nordice, ce se remarcă, respectiv, prin înțelepciunea, puterea și viclenia lor: Odin, Thor și Loki.
Începând cu crearea lumii dintr-un ținut pustiu de foc și gheață și încheindu-se cu Ragnarok, sfârșitul lumii, cartea deapănă în ordine cronologică câteva dintre cele mai relevante legende vikinge, folosindu-se de expresii moderne și de un limbaj simplu, ideal pentru a introduce unei audiențe mai largi elementele de bază ale mitologiei nordice.
Mitul meu preferat a fost fără îndoială „Ragnarok: Sfârșitul zeilor” deoarece concluzionează multe legende prezentate anterior în carte și ne oferă o viziune mai clară asupra mentalității popoarelor nordice din antichitate.
Sfârșitul imaginat de aceștia este definit de revărsarea mărilor învolburate pe care s-au străduit să le stăpânească în navigație, de o iarnă eternă lipsită de speranța verii și de o confruntare finală între uriașii gheții și zeii Asgardului ce rezultă în distrugerea ambelor tabere.
Bătălia pare aproape să plângă inutilitatea și tragedia războiului, cenușa eroilor renăscuți în armata lui Odin amestecându-se cu cea a morților lui Hel pe câmpul de luptă, ca și cum între cele două nu ar fi fost vreodată o diferență. În cele din urmă, acoperiți de glorie sau nu, toți vom sfârși la fel.
Același lucru se întâmplă zeilor și uriașilor care se măcelăresc unii pe alții până nu mai rămâne niciunul în picioare.
Lupta se încheie cu o confruntare între un Loki distrugător și însetat de răzbunare și Heimdall, paznicul dârz al zeilor. Aflat în pragul morții, Loki încearcă să-l descumpănească pe Heimdall folosind un limbaj nihilistic: „S-a sfârșit (…) Am câștigat.” , „Nimic din toate acestea nu contează. Lumea arde.” Heimdall, însă, rezistă loviturilor verbale ale zeului viclean și împărtășește cu cititorul speranța unui nou început, cu un panteon mai bun, format din descendenții supraviețuitori ai zeilor, în care rasa umană va continua să existe datorită unui cuplu adăpostit în trunchiul arborelui indistructibil, Yggdrasil, și în care Balder, zeul cel bun și iubit al luminii, va învia și va conduce această lume renăscută.
Așa cum Apocalipsa creștină promite credincioșilor o lume în care cei buni vor fi răsplătiți și cei răi pedepsiți, Ragnarok-ul nordicilor le făgăduia acestora o lume mai blândă condusă de un lider care nu-și va târî supușii în războaie purtate din orgoliu.
Totuși, consider că stilul simplist și direct a lui Gaiman nu a făcut favoare cărții sale de această dată. Deși departe de a fi seacă, „Mitologia nordică” nu a reușit să creeze o impresie memorabilă asupra mea. Mai ales când am ajuns la legenda despre Ragnarok, am simțit că autorul ar fi putut să scrie mai bine în capitolele anterioare. Aș putea învinui structura cărții pentru acest rezultat; fiecare povestire este tratată ca un episod dintr-un serial TV, mai degarbă decât capitolul unei cărți. Astfel, majoritatea capitolelor de început par să fie un fel de episoade filler sau slice-of-life, pe când cele de sfârșit conțin toată acțiunea unui final de serial.
Țin să aduc aminte că nu consider „Mitologia nordică” de Neil Gaiman să fie o carte slabă din cauza acestor probleme. De vină ar putea fi doar gusturile mele personale care îmi influențează judecata datorită anumitor așteptări pe care le aveam la cumpărarea cărții.
În concluzie, „Mitologia nordică” de Neil Gaiman este o introducere numai bună în lumea zeilor din Asgard pentru necunoscători, dar, personal, consider că îi lipsește rafinamentul necesar pentru a fi o carte cu adevărat bună.
Alte recenzii de la Neil Gaiman :
