Dezvoltarea personală a devenit un concept atât de uzual în zilele noasre încât poate fi dificil să diferenţiem la prima vedere conceptele veritabile de cele superficiale.
În ”Nimic nu se schimbă până când tu nu te schimbi”, Mike Robbins reuşeşte să îmbine foarte bine noţiunile teoretice cu exemple practice, dându-i cititorului încrederea că atunci când întelegi ce ţi se întâmplă și schimbi modul de abordare a situaţiilor neplăcute, şi provocările care apar se schimbă sau scad în intensitate.
„Din păcate, de multe ori ne punem beţe în roate singuri sau, de emoţie, ne lăsăm orgoliul să decidă în locul nostru, când e vorba de a cere ceea ce ne dorim.
Fie că e vorba de afaceri, sau de relaţii personale, pierdem o grămadă de timp încercând să vedem care este cea mai buna modalitate, cel mai bun moment şi care sunt cele mai potrivite cuvinte pe care ar trebui să le folosim pentru a obţine ceea ce ne dorim – în loc să cerem normal ceea ce vrem.”
Se pare că mulți dintre noi ne autosabotăm, ne amintim mai des eșecurile (care ar trebui să fie niște lecții valoroase până la urma) și bagatelizăm reușitele.
Mike recunoaște că asta i se intâmplă chiar și lui. Discutând acest aspect cu terapeuta sa, aceasta îi spune: ”Mike, de fapt, tu ai destulă încredere în tine, numai că nu consideri că ar trebui să ai, așa că sfârșești prin a te critica foarte mult”
Cartea este structurată în capitole, 40 la număr , fiecare dintre el abordând câte un îndemn spre schimbare care să ducă pas cu pas la o viaţă emoţională echilibrată. În timp ce o citeam m-am simţit ca într-un carusel – când foarte încântată de o abordare, când dezamăgită că o alta a rămas „în coadă de peste”, nefiind dusă până la capăt, plutind în aer multe semne de întrebare.
Când mă gândesc la această carte, prima noţiune care îmi vine în minte se referă la „sindromul impostorului” despre care am aflat că se manifestă ca o teamă de a nu avea ce căuta într-un anumit loc, că deşi ceilalti te consideră un specialist tu de fapt nu esti suficient de bun. Acest sindrom vine la pachet cu un complex de inferioritate.
O altă idee interesantă pentru mine şi care s-a repetat de mai multe ori în paginile acestei cărţi descrie autocritica şi prezintă câteva metode de combatere a acestei tendinţe.
Acceptarea neputinței și exersarea recunoștiinței sunt alte două noțiuni abordate în această carte.
” Byron Katie, scriitoare și profesoară spunea: Definiția nebuniei este să crezi că ai nevoie de ceva ce nu ai. Simplul fapt că exiști acum când nu ai lucrul de care crezi că ai nevoie, este o dovadă a faptului că nu ai nevoie de el.”
Citind această carte m-am simțit ca un copil pus în fața unui puzzle incomplet și cu fiecare pagină citită parcă am găsit o nouă piesă care completează perfect jocul meu. Nu demult mi-am schimbat locul de muncă şi discutând cu o colegă, pe care o apreciez mult, am perceput atât de diferit vorbe spuse de ea, auzite şi altă dată, într-un alt context. Niciodată nu le-am înţeles aşa şi nici nu au avut același impact asupra mea. La fel se întămplă şi cu cărţile de dezvoltare personală, şi nu numai, pui mâna pe ele şi le înţelegi atunci când este momentul.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Mike Robbins:
