Obiecte ascuțite de Gillian Flynn este romanul la care nu aș fi ajuns prea curând. Spun asta pentru că deși am auzit de acest titlu, deși mi-a apărut și la recomandări încă de la apariția în limba română, nu a fost niciodată pe lista mea de lectură. Nu aș știi să spun exact motivul, ținând cont că a apărut la editura preferată și că e încadrată la genul thriller. Am decis (a se citit ”am ales-o pe ea din mai multe opțiuni posibile) să o citesc anul acesta și nu regret absolut deloc acest lucru. Titlul este cât se poate de clar: obiectele ascuțite sunt prezente – și lasă urme adânci și greu de vindecat. Ceea ce m-a surprins puțin a fost numărul de pagini, căci vorbim de o carte plină de mister, tensiune, momente greu de imaginat. Cu toate acestea, nu am simțit povestea ca fiind trunchiată, neîncheiată sau că șchiopătează pe undeva. Personajele poartă o mască, sunt învăluite în aparențe, dar toate ascund sau se ascund de trecut.
Cartea ecranizată Obiecte ascuțite este mai mult decât un thriller – în care se caută făptașii unor crime odioase. În această poveste ți se dezvăluie toți vinovați, toți cei care contribuie la degradarea fizică, sufletească și mentală a personajelor. E un thriller psihologic pe care ba vrei să-l citești – ca după o altă pagină să nu mai fii sigur că vrei să continui lectura. Și acest ”du-te-vino” face totul mult mai interesant: să vrei să citești, să-ți schimbe decizia anumite scene, dar să nu te poți opri, să nu poți lăsa cartea din mână.
De fapt, prima jumătate a cărții am citit-o parcă fără să respir, într-o singură zi. Cealaltă jumătate am citit-o în mai multe zile. Motivul nu a fost lipsa timpului sau a chefului. Am citit în fiecare zi, doar că ritmul a încetinit brusc după jumătatea cărții. Acțiunea e mai densă, intensă, plină de tensiune. Și de multe ori m-am oprit din citit: pentru a respira, pentru a-mi face iar curaj, pentru a mă ”înarma”.
Camille Preaker este ziarist de investigații, dar asta nu-i prea aduce succesul la locul de muncă – chiar dacă șeful ei consideră că e cea mai bună dintre toți colegii ei. Caută să scrie cât mai bine pentru ca ziarul în care-i apar articolele să fie la fel de cumpărat și citit precum celelalte publicații. Nimic nu pare să ajute prea mult. E nevoie de altceva, poate ca lucrurile să fie făcute într-un mod diferit. Curry a găsit soluția care-i va scoate ziarul din anonimat: reîntoarcerea angajatei sale, Camille, în orașul natal, Wind Gap – un loc (aproape) uitat, unde nu se întâmplă niciodată mare lucru. Când i se solicită plecarea acasă, orașul e cutremurat de întâmplări care dau fiori – subiectul perfect pentru orice ziar în căutare de cititori.
Reîntoarcerea nu este motiv de bucurie pentru Camille. E primul lucru care mi-a atras atenția: că nu e bucuroasă, că nu voia să revină în Wind Gap, iar motive avea destule – multe, serioase, chiar grave, aș îndrăzni să spun. Dacă spun că relația cu Adora nu era una bună, cred că am spus multe. Dar de aici te poți gândi la tot ce vrei tu – și dacă nu ai citit cartea, crede-mă când îți spun asta: nici nu știi cât de departe poți să mergi cu gândul în a găsi motivația tinerei femei.
Nu e așteptată acasă, nu aduce bucurie vizita, iar când face cunoscut motivul pentru care a venit – pentru a investiga moartea unei copile și dispariția alteia, tensiunea dintre mama și fiică aproape că îți dă fiori reci. Încep tensiunile, momentele grele și acuzațiile. Dar nu numai. Amintirile și trecutul o lovesc pe Camille. Citeam și mă întrebam: ”Are treizeci de ani, de ce Camille nu pune piciorul în prag? De ce stă dacă nu e dorită prin preajmă? De ce acceptă tot ce i se spune fără să riposteze, că nu mai e copil?” E tristă povestea, e dureroasă – parcă o vezi în fața ochilor și chiar de-ai vrea să oprești totul, nu poți. Parcă tot ai vrea să-ți torturezi sufletul și să afli cum continuă și care este deznodământul.
Toate sunt cu un motiv – în timp ce se cercetează ambele situații înfiorătoare, în vreme ce se caută criminalul, sunt scoase în evidență și poveștile familiei Preaker – fiecare are problemele sale, fiecare manifestare vorbește despre o durere, fiecare caracteristică sau urmă spune că ceva s-a întâmplat, ceva continuă să se petreacă atât cu mama, cu Amma – sora vitregă, dar și cu Camille.
Nu știu tu, dar eu sunt sigură că nu întâmplător a fost trimisă din nou acasă – deși nu știa nimeni situația din familie. Era nevoie ca tânăra Camille Preaker să se elibereze de trecut și să fie parte din adevăr, să contribuie la descoperirea întregului adevăr – care nu mai are cum să-i zguduie lumea deja cutremurată de tot ce a trăit în trecut și îi întunecat și prezentul – deși nu părea a face asta, departe fiind.
Toată durerea este ascunsă în spatele grijii de mamă? Nu! Toată durerea și frustrarea este pitită în acțiuni cu urmări grave? Da! Toate sunt camuflate în gesturi și acțiuni despre care îți vine greu să le citești? Desigur! Am zis de aparențe și măști, dar toate acestea ascund afecțiuni grave, care se pot manifesta asupra celor din jur. Lipsa iubirii față de proprii copii ascunde aceeași lipsă pe care mama a simțit-o din partea propriei mame – atitudini înrădăcinate adânc, afectează generații întregi din toate punctele de vedere, distrug încă de la vârste fragede suflete și vieți. Și cine e vinovatul principal pentru asta? Poate fi acuzat cineva anume?
Cine e vinovat pentru cele întâmplate în Wind Gap? Fiecare este suspectat, se caută dovezi clare, se cercetează atent. Richard Willis știe mai multe decât de înțeles și se folosește de fiecare instrument pe care îl are la dispoziție pentru a afla adevărul. Va descoperi cine are atâta sânge rece? Mereu m-am învârtit printre suspecți, am avut propriile mele teorii. Am simțit să sunt aproape de făptaș, iar adevărul nu m-a surprins.
Obiecte ascuțite este mai mult decât o carte. E o mini serie TV. Nu știu dacă azi – când am terminat de citit romanul pot începe să vizionez și cele 8 episoade, dar știu sigur că mă voi uita curând la ecranizare.
Alte recenzii de la Gillian Flynn:
