Scriitura lui John Steinbeck, americanul laureat al Premiului Nobel în anul 1962, o cunoscusem și o adorasem cu ceva vreme în urmă prin intermediul romanelor La răsărit de Eden și Fructele mâniei.
Crezusem că aceste două cărți sunt cele mai bune realizări ale sale, dar am descoperit Perla, un microroman expresiv, o carte răvășitoare despre granița fragilă dintre resemnare și ambiție, despre continua îngemănare între real și ireal în numele grijii zilei de mâine, atât de apoteotic manifestată la oamenii simpli și săraci printre vise furate din taina cerurilor care sunt aceleași pentru oricine.
Personajele principale sunt Kino, Juana și Coyotito, membrii unei familii sărace de pescari, care locuiește într-o colibă de pământ, dintr-un oarecare sat situat la malul mării.
Sunt oameni care se mulțumesc cu firimituri, pe care însă le primesc cu o aristocratică demnitate, nevrând să datoreze nimănui absolut nimic.
Visele și realitatea lor se odihnesc pe inconfortabilele rogojini ale speranței. O speranță care vine și pleacă într-un flux-reflux dirijat întotdeauna de cei puternici.
Totul începe cu mușcătura scorpionului, care se înfruptă preț de o fărâmă de clipă din fragilitatea micuțului Coyotito. Brusc sarabanda se dezlănțuie: refuzul doctorului, supraponderal și nostalgic după viața pariziană, de a îi îngriji copilul lui Kino și al Juanei.
Apoi, după imprecațiile deznădăjduite ale tatălui , povestea se prinde pe un palier, cel al întorsăturilor de situație, în momentul în care Kino găsește Perla Lumii, cea mai mare din lume.
Deși Kino visează cu ochii deschiși la bunăstarea familiei, de aici începe abisul, nenorocirea care atrage o cursă nebună pentru supraviețuire în disperata încercare a săracei familii de a scăpa de profitori și de hărțuirea la care este supusă de către tot felul de jefuitori.
Steinbeck ne înfățișează într-un stil inconfundabil oscilațiile gândurilor lui Kino, între planurile de viitor și gândul de a renunța în favoarea unei sărăcii în care nu se întâmplă nimic palpitant.
Stilul narației este magnetizant, păstrând aceeași linie de la primul până la ultimul cuvânt. Un stil aparent simplist, dar totuși plin de semnificații, cufundat într-o simbolistică aparte, plină de tâlcuri care ți se inoculează în minte odată cu fiecare clipă în care te lași acaparat de lecturare.
Deși este doar un microroman, de nenumărate ori Steinbeck a afirmat că i-a secătuit forțele, ceea ce îi dă o valoare în plus, pentru că a fost elaborată cu o deosebită grijă.
Alte recenzii de la John Steinbeck:
