Viața e un dar, dar ne e oare la toți acest dar de folos? Sau la unii mai mult și la alții mai puțin spre deloc? Unii se bucură de ea și alții sunt nevoiți să tragă continuu ca boii la jug?
Ulițkaia ne plimbă prin marea Rusie, ne plimbă din camere insalubre și înghesuite, din locuințe mic-burgheze, până aproape de Cercul Polar în lagăre folosite de sovietici pentru a-i stârpi p-ăia care nu se lăsau convinși, care gândeau prea mult și prea altfel și care aveau pasiuni prea frumoase pentru a se asorta cu griul bolșevic. Urmărim istoria a patru generații pe perioada unui secol, un secol teribil de încercat de războaie, schimbări de regim, epurări politice și sociale, dictatură și revoluție.
Deși vocea care deapănă povestea aparține unei femei, Iakov a fost pentru mine personajul central al romanului, cel pe care mi-a plăcut să-l urmăresc și care mi-a stârnit admirația și curiozitatea. Iakov este un entuziast cultural care nu ține cont de constrângerile și pericolele vremurilor în care trăiește și acest lucru îl va costa scump și îi va nărui planurile și aspirațiile. Se opune degradării colective și studiază până în ultimul moment al vieții lui, un act ce poate fi privit ca o sfidare intelectuală a timpului petrecut arestat sau exilat în lagărele sovietice. Mizeriile și nedreptatea trăite nu-i slăbesc pasiunea pentru studiu. Nu există niciun moment în care să renunțe la curiozitatea lui intelectuală. În ciuda interdicțiilor ideologice, a cenzurii, se bucură de fiecare rând citit, de fiecare nouă informație, de fiecare notă muzicală auzită. E un idealist pe care n-ai cum să nu-l admiri. Iakov urcă scara momentelor maturizării, contemplându-și propria existență în lumina cunoașterii, de la senzație și percepție, la intelect, lege naturală, la conștiință de sine și conștiință socială, la rațiunea artistică și științifică. Trăiește o adevărată apocalipsă cognitivă, o aventură a spiritului și se încăpățânează să trăiască deși la un moment dat pierde tot și nu mai are nimic care să-l motiveze. Refuză să se lupte cu injustețea vieții care își vede de drumul ei și ca un tăvălug cadențat prinde tot ce-i iese în cale în vârtejul implacabilității și îi sfarmă și cel mai mărunt și nevinovat vis. Trăiește cu grație și discreție, trăiește frumos și cinstit într-o lume urâtă și rea, o lume care nu i se potrivește. Raportându-ne la nivel individual, Ludmila spune povestea distrugerii unui om, dar generalizând vorbim despre dispariția unei întregi generații de intelectuali jertfiți pe altarul colectivizării și bolșevismului. Iakov este un om de bună-credință care nici măcar în indignare nu poate jigni. Toată viața lui este o amară dezamăgire în ceea ce privește lumea imediată, dar nu disperă, nu atacă, nu se revoltă. Este stoic într-o lume fără echilibru și fără substanță. Singurul lucru la care nu renunță e setea de cunoaștere. Se dedică total pasiunilor sale: muzică, cultură, știință, economie, literatură. Este un autodidact obligat de condițiile în care trăiește. Și își iubește familia până la moarte fără condiții și fără așteptări.
Poartă în minte o galerie de imagini, imagini ale celor dragi care i se reflectă în suflet și îl conving că omul este propriul său destin. Este conștient că nici măcar un geniu nu-și poate depăși statutul de om și tocmai din acest motiv este un apărător înfocat al umanității. Pentru el viața și cunoașterea nu sunt amăgiri, se încrede în senzații, percepții, în intelect, în cultură, în cunoaștere și conștiință. Perioada îi este total defavorabilă, este o perioadă a inversării valorice, în care totul este întors pe dos: falsul devine adevăr, frica înlocuiește încrederea, duplicitatea este trăsătură pozitivă și morală. Exilul din lagăre este purgatoriul său în care tânjește după apropierea fizică și spirituală a soției, simte în acest iad personal din care nu poate scăpa că relația lor se destramă și singura cale prin care poate uita dorul și ignora tristețea este afundarea în studiu, este singurul mod în care poate evada dintr-o realitate sumbră. Iakov este un caz tipic de destin distrus de epoca stalinistă. Deportarea i-a refuzat o viață normală, timp de cincisprezece ani ea va aparține trecutului și, din păcate, va fi îngropată cu el pentru totdeauna. Înțelege că viața seamănă cu o scară și treptele acesteia trebuie urcate una după alta chiar dacă există multe căderi, alunecări și prea puține izbânzi. În ciuda situației, nu se îndoiește niciodată că viața n-ar merita trăită și e convins că urmează să se întâmple și lucrurile bune, când va avea timp și loc pentru visurile sale. Este genul de om care crede cu tărie că răul poate fi transformat în bine, că dezamăgirea poate fi depășită, că rana poate fi vindecată, că totul are o rezolvare. Este un optimist incurabil și un luptător.
N-o să vorbesc despre femeile din carte, vă las să le descoperiți singuri, vă spun doar că sunt mult mai greu de înțeles și deslușit decât bărbații. De fapt, nu vă povestesc de nimeni altcineva în afara de Iakov. Cred că el singur e suficient pentru a vă convinge să încercați s-o citiți pe Ulițkaia. Dar mi-a plăcut legătura pe care a schițat-o autoarea între Iakov cel dispărut și cel nou apărut, ca o moștenire transgenerațională, ca un bagaj psihic preluat de cel tânăr de la cel care a oftat toată viața după muzică din lipsă de timp și condiții. Ca și cum memoria lui celulară a recepționat trauma străbunicului și a dorit s-o vindece. Cred că aduce oarecum speranță în toată această mare de amărăciune și nevoi de-un secol. Primul zâmbet după o mie de lacrimi.
Alte recenzii de la Ludmila Ulițkaia:
