Întrebați-mă despre ultima carte ce m-a făcut să râd și nu vă voi putea răspunde. Întrebați-mă despre ultima carte ce m-a făcut să plâng în hohote și vă voi spune că a fost chiar „Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr.
Romanul de ficțiune istorică „Toată lumina pe care nu o putem vedea” e puțin spus superb
Chiar și fără să fi câștigat vreun premiu literar, pe mine ca cititor m-a câștigat. E un roman sfâșietor, dramatic peste poate, dar care te va pune la pământ și va reuși totuși să te ridice imediat după. Sau poate nu imediat, poate la câteva zile sau luni de la finalizarea lui.
Nu vei dori să se termine deoarece vei intui finalul iar asta te va dărâma.
Războiul a făcut multe victime și a provocat o sumedenie de daune colaterale, viciind ambele tabere. În ambele părți au existat luptători aprigi, fără milă, fără discernământ și luptători forțați de împrejurări să facă ceva contrar propriilor credințe și dorințe. Din ocupați unii au devenit trădători. Din indiferenți sau lași unii au intrat în rezistență. Sub masca unora dintre cei mai duri se afla de fapt un altruism nebănuit. Iar sub aparenta supunere a unora mocnea un foc de revoltă ce odată stârnit a schimbat destine.
Romanul „Toată lumina pe care nu o putem vedea” e o comoară. E o bijuterie ce te va face să îți ții respirația, să îți rozi unghiile, să hohotești de plâns pentru soarta personajelor sale. Nimic nu ți se va părea just. Fiecare personaj va suferi într-un anumit grad în timpul războiului și de pe urma lui, fie că a fost vinovat sau nu.
Povestea e despre o franțuzoaică oarbă și despre un băiat german ale căror drumuri se vor intersecta pe fundalul celui de-Al Doilea Război Mondial
Ambii vor încerca să supraviețuiască în felul propriu ororilor și devastării provocate de război în Franța aflată sub ocupație. Dar așa cum spuneam mai sus, personajele te vor uimi și te vor înduioșa prin alegerile făcute. Pe timp de război fiecare va trebui să aleagă o tabără. Dar libertățile unora nu vor fi la fel de mari ca ale altora.
Așa că în ciuda adevăratelor sentimente legate de conflict, chiar și cei buni vor deveni un pic răi. Sau invers.
Marie Laure trăiește în Paris alături de tatăl ei, lăcătuș la Muzeul de Istorie Naturală. La vârsta de 12 ani tatăl și fiica trebuie să părăsească Parisul în grabă pentru a se refugia la Saint-Malo, acolo unde locuiește străunchiul fetei. Însă chiar dacă sunt oarecum forțați să plece din orașul mult iubit cu care Marie s-a obișnuit chiar și odată ajunsă oarbă, vor purta cu ei una dintre cele mai valoroase și periculoase nestemate de la muzeu.
În paralel, într-un orășel minier din Germania, orfanul Werner trăiește alături de sora sa mai mică într-un orfelinat administrat de o franțuzoaică din Alsacia. Cei doi sunt fascinați de un radio găsit și reparat de băiat, ascultând pe față și mai apoi pe furiș noutăți, muzică și povești din diferite colțuri ale lumii.
Aceasta va deveni pasiunea și salvarea lui Werner
El va ajunge expert în construirea și repararea radiourilor și a tuturor astfel de aparate de transmitere și interceptare. Talentul său va fi folosit ca atu în descoperirea celor din rezistență. Chiar dacă tânărul are alte convingeri, între a ajunge în mină ca tatăl său care a murit acolo și a lucra pentru armata germană, el va alege varianta care îi oferă cea mai mare șansă în viață.
Iar într-una dintre misiunile de interceptare a rezistenței din Franța, el ajunge în Saint-Malo și se întâlnește pentru scurt timp cu Marie Laure. Dar această întâlnire mai degrabă dramatică le va schimba la amândoi destinele. Autorul reușește să scoată în evidență speranța, lumina, care în ciuda tuturor piedicilor face oamenii să fie buni unul cu altul. Iar asta m-a impresionat foarte mult la această carte.
