Carismă, dezinvoltură, nonconformism – cred că aceste trei cuvinte o descriu pe cea care purta cu demnitate titlul de copilul teribil al scenei culturale franceze, din anii ’50-’60: Françoise Sagan. Până să purcedem nemijlocit la impresiile lecturii, am decis să fac unele mici cercetări cu privire la viața flamboiantă a acestei scriitoare, care, se pare, s-a bucurat până și de respectul spațiului comunist, fiind unica autoare din Occident ale cărei lucrări nu au fost interzise dincolo de Cortina de Fier.
Biografia autoarei
Pe numele său adevărat Françoise Delphine Quoirez, cea care mai târziu va deveni Sagan, a văzut lumina zilei la 21 iunie 1935, într-o lume postbelică, în care accentele culturale erau dirijate de dorința de a recupera anii pierduți în război. Primul roman al lui Sagan, „Bonjour, Tristesse” (1954), a fost publicat când autoarea avea 19 ani. Romanul a fost tradus în 30 de limbi ale lumii și apoi filmat. Această lucrare a fost urmată de alte romane, precum și de numeroase povești, piese de teatru, proză scurtă. Toate lucrările lui Francoise Sagan sunt despre dragoste, singurătate, nemulțumire față de viață; se remarcă prin claritatea modului narativ și acuratețea desenului psihologic.
Françoise Sagan s-a căsătorit de două ori. În 1958 cu editorul Guy Schueller, în vârstă de patruzeci de ani, iar apoi în 1962 cu tânărul american Bob Westhoff, un pilot care a schimbat manivela unui avion cu meseria de model. Din a doua căsătorie a apărut un fiu, Dani Westhoff. Creând romane despre dragoste fragilă, ea însăși a devenit, din când în când, eroina unor cronici scandaloase, numindu-se „arzătoarea vieții”. Viața ei a fost plină de scandaluri, taxe neplătite, căsătorii ciudate, accidente de mașină, iahturi de lux, dependență de droguri și alcool, pedepse cu închisoarea cu suspendare, jocuri de noroc – și la sfârșitul vieții, sărăcie, în ciuda tuturor plăților pe care le primea. Françoise Sagan a murit pe 24 septembrie 2004 din cauza unei embolii pulmonare.
„Toxic” – un jurnal al detoxifierii spirituale
Despre unul dintre episoadele fulminante ale vieții sale este acest laconic volum intitulat sugestiv „Toxic”, tradus la editura Art, un jurnal de spital, scris pe genunchi, în care autoarea își pune frânturi de idei, de gânduri, pierdute prin șirul de senzații cu care vine la pachet internarea sa și procesul de dezintoxicare.
„De acum înainte, cred că singurele momente în care mă simt fericită cu mine însămi, în afara celor petrecute cu ceilalți și în afară de cele câteva clipe de exaltare sau de satisfacție fizică pe care mi le oferă natura, nu vor mai putea fi decât cele literare. Altfel, scriitorii ar cădea în aceleași capcane ca și contabilii , meseriașii sau ca alții la fel de îndobitociți de muncă.”
Deși laconic din punct de vedere stilistic, acest mic jurnal surprinde egocentrismul autoarei, nevoia sa de a fi în centrul propriei sale lumi, construite cu atâta meticulozitate, dar și frica abominabilă de a fi ca restul, ca toți.
Este o lectură ușoară, fără mari pretenții literare, dar interesantă, mutând cititorul într-un univers al fantasmagoriilor înțesate de urmele pregnante ale substanțelor consumate, ale emoțiilor trăite și ale durerilor nerostite. Sagan este de o franchețe nonșalantă, ușoară, iar stările ei narative se împletesc organic cu ilustrațiile lui Bernard Buffet.
Alte recenzii de la Françoise Sagan:
