Nu sunt vinovat.
Atât… Aceste câteva simple cuvinte au rămas întipărite pe unul dintre zidurile închisorii de la Piteşti, şi probabil, adânc înrădăcinate în memoriile celor care au trecut pe acolo ca parte a cumplitului experiment.
Sunt cuvinte menite să le amintească acelora care au trăit lucruri greu de închipuit, că trecutul şi amintirile ce le-au fost fărâmiţate în mii şi mii de bucăţi încă nu au fost şterse complet din memorie, aşa cum ai şterge o pată neplăcută. Totuşi, unele pete rămân. Pentru totdeauna. Iar Fenomenul Piteşti reprezintă una dintre multele pete neacoperite ale perioadei comuniste din România.
O perioadă destul de reală pentru cei vechi… şi destul de ireală pentru cei noi, de după ’89.
„Dintre cei care au rămas la Piteşti, nimeni n-a putut ieşi cu mâinile curate.”
Virgil Ierunca, autorul cărţii, relatează poveştile şi chinurile deţinuţilor din Camera 4 Spital a închisorii, şi nu numai. O celulă care va deveni un iad pentru cei care vor fi transferaţi acolo între 1949 şi 1952.
Un experiment ce avea drept scop dezumanizarea individului şi anihilarea personalităţii prin torturarea sistematică a celor închişi şi condamnaţi, îndeosebi, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Iar aici intervine procesul de reeducare, prin diferite etape, al deţinuţilor. Oameni, tineri, studenţi, care din urma experienţelor au devenit… alţii. Şi care nu vor mai fi la fel. Victime care se transformă în călăi. Altă opţiune de a supravieţui nu exista. Desigur, valabilă pentru cei care voiau să trăiască.
„Din clipa în care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare. Nimeni nu va mai mărturisi, pentru că toţi au fost legaţi între ei prin tortură. Nu există vreun deţinut din timpul fenomenului Piteşti (în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi săvârşit ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimă a reeducării i se cerea să-şi tortureze cel mai bun prieten.”
Metodele folosite în reeducarea şi formarea omului nou nu le voi detalia, deşi aş vrea. Cu toate că multe rânduri nu sunt plăcute din cauza celor descrise, consider că este o carte care merită citită, deoarece face parte din trecutul nostru. Iar trecutul nu trebuie uitat, oricât de pătat e! Tocmai pentru a evita repetarea lui.
De data asta nu o să vă urez o lectură plăcută…
Alte recenzii de la Virgil Ierunca:
